Table Of Contenti.lo t man
Cultură şi informaţie Ш Problema semnului şi a sistemului de semne
şi tipologia culturii ruse între secolele XI —XIX • Problema „învăţării
culturii" în calitate de caracteristică tipologică • Două tipuri de orien
tare a culturii в Valoarea modelatoare a noţiunilor de „sfîrşit" şi
„început" în textele artistice • Semantica numărului şi tipul de cultură
# Textul şi funcţia • Studiu! tipologic al culturii.#
studii de
tipologie
a culturii
editura univers
I. LOTMAN
STUDII DE
TIPOLOGIE
A CULTURII
Ю. ЛОТМАН
СТАТЬИ ПО ТИПОЛОГИИ КУЛЬТУРЫ
Тарту, 1970
Тартуский государственный университет
Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERS
STUDII DE
TIPOLOGIE
A CULTURII
I. LOTMAN
în româneşte de
RADU NICOLAU
Prefaţă de
prof. univ. MIHAI POP
Bucureşti, 1974
Editura UNIVERS
Coperta colecţiei de SERG1U GEORGESCU
CUVÎNT ÎNAINTE
In cercetările semiotice contemporane, semiotica din Uniunea So
vietică ocupă un loc primordial, datorită domeniului larg de sisteme
de comunicare pe care îl cuprinde, pătrunderii cu care operează în
analiza semnelor culturii, în descifrarea semnificaţiei lor şi datorită
numărului important de cercetători cu prestigiu care îşi dedică activi
tatea studiului acestei ramuri fundamentale a ştiinţelor umaniste con
temporane.
Cu toate dificultăţile reale pe care folosirea limbilor naţionale în
formularea rezultatelor cercetării le pune în calea comunicării interna
ţionale dintre diferitele centre semiotice, numele V. V. Ivanov, I. M.
Lotman, E. M. Meletinski, Z. G. Minţ, S. I. Nehliiidov, G. S. Novik,
B. L. Oghibenin, G. L. Permiakov, V. N. Toporov sînt azi bine cu
noscute semioticienilor din diferite ţări şi încep să pătrundă în circulaţia
ştiinţifică chiar dincolo de limitele semioticii. Lucrările lor sînt traduse
în engleză, franceză, germană, italiană şi au început să fie traduse şi
în română, datorită participării remarcabile a specialiştilor români la
cercetările contemporane de semiotică. Lucrarea aceasta, a doua din
lucrările lui I. M. Lotman traduse în limba română, este o dovadă.
Fenomenul semiotic sovietic nu constituie doar aderarea unor cer
cetători la o direcţie nouă de cercetare. El marchează etapa actuală
a unor îndelungate preocupări ruse de descifrare ştiinţifică a sensului
diferitelor fapte culturale.
Semioticienii din Uniunea Sovietică continuă tradiţia ce începe pe
plan lingvistic cu I. A. Baudoin de Courtenay şi trece prin N. Trubetskoy
şi R. Iakobson la cercul lingvistic de la Praga, pentru a contribui la
noua orientare a studiilor de lingvistică, iar pe planul cercetării litera
turii cu A. A. Potebnea şi A. N. Veselovski, pentru a se dezvolta şi
adînci în şcoala formală rusă prin studiile lui V. Şklovski, B. Eihenbaum,
I. Tînianov, V. I. Propp etc.
în dezvoltarea acestei tradiţii, separarea celor două domenii -r- lin
gvistica şi cercetarea literară — este doar nominală, fiindcă înţelegerea
mai profundă a fenomenelor şi saltul în cuprinderea lor semiotică vine
locinai din îmbinarea cercetărilor de lingvistică structurală şi apoi
liansformaţională cu cele de analiză literară şi apoi cu cele de teoria
comunicaţiei, de logică, simbolism şi cu diferitele orientări ale matema
ticii moderne.
6 / STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII
Sub acest aspect, semiotica marchează nu numai o lărgire a
domeniului de la cercetările de lingvistică şi studiile de literatură la
investigarea celorlalte ramuri ale comunicării culturale, nu numai o
îmbinare a principiilor şi metodelor celor două discipline, ci şi încercarea
de a ajunge la o viziune ştiinţifică proprie asupra culturii, de a elabora
metode proprii pentru cercetarea faptelor şi fenomenelor de cultură.
Pe această linie, lucrările lui I. M. Lotman se înscriu pe locul întîi şi,
ca şi lucrarea care apare acum în traducere românească, deschid calea
unei noi înţelegeri.
Ideea semioticienilor, potrivit căreia cultura este un sistem de
limbaje ale cărui manifestări concrete nu sînt decît modul poliglot prin
care oamenii comunică între ei, folosindu-se concomitent de mijloacele
de exprimare oferite de mai multe limbaje — verbal, gestual, mimic,
comportamental etc. — se bazează pe faptul că acest mod de comu
nicare este profund înrădăcinat omului din moment ce îl foloseşte cu
perseverenţă din totdeauna. Folosirea limbajelor presupune stăpînirea
lor, competenţa de a preforma prin ele acte de comunicare şi com
petenţa de a recepta aceste acte, de a analiza ceea ce I. M. Lotman
numeşte texte culturale, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Nu pre
supune însă neapărat şi teoretizarea acestor limbaje. Descrierea lor
metalingvală, ca şi descifrarea mecanismelor articulării lor ţin de
competenţa ştiinţifică a semioticienilor.
Pentru semioticienii din Uniunea Sovietică, limba naturală — prin
locul aparte pe care îl ocupă în comunicarea dintre oameni — poate
fi privită ca sistem primar. Ea este în strînsă fuziune cu celelalte
sisteme de semne, pe care ei le consideră sisteme secunde de semna
lizare. Acest lucru explică de ce publicaţia lor fundamentală, Σημειωτι
κή, poartă subtitlul „Culegere de studii despre sistemele secunde de
modelare*1.
Pentru I. M. Lotman, cultura ca sumă totală a informaţiei non-
ereditare — în sens biologic — este un sistem semiotic organizat cu
posibilităţi de autoreglare. Cultura presupune acumularea, conservarea
şi sistematizarea informaţiei, elaborarea unui sistem de reguli prin care
se realizează comunicarea culturală cu ajutorul diferitelor limbaje. Ex-
primîndu-se prin texte, cultura are posibilitatea de translatare dintr-un
limbaj într-altul. Regulile de transformare constituie unele din articu
laţiile principale ale interconectului limbajelor nu numai în încifrarea,
ci şi în descifrarea textelor. Fiind sistem, cultura are la baza ei modele.
Gramaticalizarea acestor modele constituie modul de autodescriere a
culturii, de înţelegere a mecanismelor ei complexe.
MIHAI POP, CUVÎNT ÎNAINTE / 7
Sub acest aspect, lucrarea lui I. M. Lotman prezintă nu numai
interes teoretic pentru semioticieni, pentru cercetătorii culturii în ge
neral, ci şi unul practic-operativ, pentru fundamentarea ştiinţifică a
înţelegerii fenomenelor culturale complexe de către cei ce practică
îndrumarea culturală. Fiind sistem cu posibilităţi de autoreglare, deci
de acceptare şi de eliminare, cunoaşterea mecanismului autoreglării pare
a fi fundamentală pentru justa orientare, pentru orientarea spre maxima
eficienţă a îndrumării culturale.
Sistemele culturale fiind sisteme de modelare sînt, de fapt, pentru
I. M. Lotman, imaginea pe care creatorii şi purtătorii de cultură dintr-o
anumită etapă şi-o fac despre lume, modele ale lumii prin viziunea
unei anumite vremi. Descrierea sistemelor culturale ale diferitelor vremi
cu metodele semioticii constituie deci un act de elaborare a tipologiei
culturii. Această descriere nu este însă o prezentare cursivă în sensul
istorismului evoluţionist, ci o prezentare diferenţiatoare, menită să
scoată în relief ceea ce caracterizează cultura unei epoci ca sistem de
semne, modelul prin care oamenii epocii respective şi-au reprezentat
lumea.
„Deoarece forţele sociale dominante în diferitele etape ale istoriei
au creat propriile lor modele ale lumii în ambianţa unor conflicte
acute, fiecare nouă etapă din istoria culturii a selectat principii con
trastante din ansamblul de posibilităţi predeterminate de condiţiile de
comunicare în societatea omenească. Dar întrucît însuşi ansamblul
acestor principii este unul finit, istoria succesiunii codurilor dominante
ale culturii va constitui totodată şi istoria unei tot mai profunde pe
netraţii în principiile structurale ale sistemelor de semne“ (p. 19).
Pornind de la această constatare, pentru a elabora o primă versiune
a tipologiei culturii ruse mai cu seamă pe baza analizei textelor,
I. M. Lotman arăta că orice eveniment poate fi un simplu fapt cu
valoare materială — un non-semn, sau un fapt cu sens social — un
semn. între lumea faptelor şi lumea semnelor se stabilesc, în cadrul
modelului social, relaţii semiotice, valorice şi existenţiale. Dar un fe
nomen nu poate deveni purtătorul unei semnificaţii, un semn, decît
dacă este inclus într-un sistem. Includerea în sistem însemnează, pe
de o parte, raportarea lui la un non-semn, pe de alta — asocierea cu
alte semne. Raportarea la un non-semn îi dă valoarea semantică,
subliniază calitatea lui de purtător de semnificaţie. Asocierea cu alte
semne îi dă valoarea sintactică în cadrul unui text sau în cadrul
ansamblului textului cultural al vremii. A fi semn înseamnă a exista,
în primul caz semnul există deoarece înlocuieşte o entitate mai impor
8 / STUDII DE TIPOLOGIE A CULTURII
tantă decît el însuşi. în al doilea, există deoarece reprezintă o entitate
mai importantă decît el însuşi.
Pe baza prezenţei sau absenţei unuia dintre aceste principii ale
clasificării „existenţial valorice", I. M. Lotman stabileşte următoarele
tipuri culturale ruse între Evul Mediu şi contemporaneitate, corelînd
valoarea semantică cu valoarea sintactică :
1 ) tipul cultural în care codul reprezintă doar o valoare seman
tică ; 2) cel în care codul reprezintă doar o organizare sintactică ; 3) cel
în care codul este o entitate orientată spre negarea ambelor forme de
organizare, adică spre negarea semnului ; şi, în sfîrşit, 4) tipul în care
codul este o sinteză a ambelor forme de organizare — o sinteză între
semantică şi sintactică.
Tipurile astfel caracterizate sînt bazate pe autonomia dintre cuvînt
şi text. Tipurile 1, 3 sînt non-textuale, dar al treilea este simultan şi
non-cuvînt. Tipurile 2, 4 sînt orientate spre text, cel dintîi spre un
text muzical în sensul lui Cl. Lévi-Strauss, cel de al doilea spre un
text verbal.
Cele patru tipuri corespund celor patru etape principale din istoria
culturii ruse începînd cu epoca kieviană. Primul reprezintă cultura
medievală pînă la sfîrşitul secolului XV, cel de al doilea epoca cen
tralizării absolutiste din secolele XVI—XVII. Tipul al treilea reprezintă
cultura epocii luminilor, iar al patrulea — cultura epocii moderne de
după perioada iluministă.
Deşi îşi bazează consideraţiile tipologice numai pe fenomenul cul
tural rus, acest capitol al lucrării lui I. M. Lotman, aplicare a princi
piilor semiotice la cercetarea de ansamblu a culturii, este plin de utile
sugestii. Dar a prezenta fiecare tip ar însemna să anticipez lectura
volumului, deci voi insista doar asupra felului cum caracterizează tipul
medieval. Aceasta atît pentru a desprinde modul în care îşi realizează
I. M. Lotman analiza, cît şi pentru faptul că ceea ce socoteşte el ca
fiind caracteristic culturii medievale este în cea mai mare parte carac
teristic culturii populare tradiţionale, folclorului.
Cultura medievală este o cultură de tip simbolic în care cuvîntul
are rolul predominant. Lumea este cuvînt, creaţia este semn. Dar sem
nele nu sînt legate între ele sintactic, ci se corelează doar prin sinonimie
sau autonomie. în cultura acestei epoci doar aemnele au existenţă
socială, socialul fiind conceput ca ceva cu totul distinct de biologic.
Substanţa însăşi este esenţa de semn. Orice parte este homeomorfă cu
întregul, semnul fiind un simbol al întregului. Prin urmare, partea nu
intră în întreg, ci îl reprezintă. Omul ca semn reprezintă nu numai
MIHAI POP, CUVÎNT ÎNAINTE / 9
i olrctivitatea, ci şi lumea. Faptele lui coboară sau ridică colectivitatea,
întina sau înfrumuseţează lumea.
Totul fiind semnificaţie, semnele se organizau în sisteme ierarhice
proprii, erau expresii materiale ale unor semnificaţii ideale. Numai
elementul substituit avea valoare de semn, cel substituitor fiind doar
expresia semnului, fără valoare în sine, în afara sistemului semiotic.
în acest tip de cultură, semnul este iconic, este o imagine a con
ţinutului. Sistemul semnelor nu se constituie pe principii sintagmatice,
ci paradigmatice, pe baza modelelor paradigmatice ale textelor şi
fenomenelor de cultură. Creatorii de semne sînt mediatorii în emiterea
şi acceptarea textelor, pentru că textul este mereu acelaşi, dar este
supus unei infinite variabilităţi. Lecturile textelor nu sînt decît moduri
diferite de aprofundare a înţelesului lor, de descifrare a semnificaţiei
semnelor prin corelarea lor paradigmatică. Semnificaţia se constituie
ierarhic, unul şi acelaşi semn putînd fi citit diferit la diferite nivele.
Citirea nu este deci o acumulare de informaţii, ci o cufundare în
semn. Polisemia revelatoare a fiecărui semn nu se cere redusă pentru
a ajunge la o singură semnificaţie, ci aprofundată pentru a fi înţeleasă
în amplitudinea ei pe diferite planuri.
în acest sistem, a stăpîni codul culturii, a-i cunoaşte gramatica şi
lexicul nu însemnează a şti multe, ci a înţelege bine, profund, realitatea
culturală, a-i pătrunde înţelesurile adînci.
în comunicarea culturală, la acest nivel, fiecare mesaj emis este
o variantă a modelului pe baza căruia s-a constituit semnul, dar fiecare
receptare a mesajului este o nouă lectură a lui, o încercare de a-i
descifra pe verticală noi semnificaţii şi apoi o nouă transcriere, o
rescriere şi o nouă receptare — în strădania omului de a înţelege
lumea, înţelegîndu-se pe el însuşi ca simbol al lumii.
Fără îndoială că în viziunea lui I. M. Lotman cultura medie
vală, şi odată cu ea şi culturile de tip folcloric, posedă forma se
miotică cea mai pură. Aceasta explică probabil de ce foarte multe
din cercetările semiotice, dincolo de cele de limbă, tratează cu prefe
rinţă fapte de cultură tradiţională de tip folcloric. într-adevăr, în
culturile tradiţionale, ori în ceea ce în general numim culturi de tip
folcloric, culturi ce constituie obiectul cercetărilor etnologice, modelul
fundamental al organizării sociale, normele, după care în sistemul ie
rarhic al acestui model se realizează comunicarea culturală, îşi gă
seşte expresia atît pe planul comunicării verbale, cît şi pe cel al ri
turilor şi ceremonialelor, al literaturii, muzicii şi dansurilor, al com
portamentelor.
