Table Of ContentINSTITUTUL DE FILOSOFIE ŞI PSIHOLOGIE
„CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU”
STUDII DE TEORIA CATEGORIILOR
VOL. I
coordonatori
Alexandru Surdu
Sergiu Bălan
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
1
CUPRINS
Cuvânt Introductiv
Alexandru SURDU, Categorii, genuri de categorii şi supercategorii
Alexandru BOBOC, Categorie şi categorii. Însemnări despre posibilitatea unei
«teorii generale a categoriilor»
Mircea FLONTA, Două concepte ale cunoaşterii
Ilie PÂRVU, Cum este posibilă, azi, ontologia. Modalităţi de justificare a
schemelor categoriale
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Categorizare şi problematicitate
Vasile MACOVICIUC, Categorii logico-ontologice în estetica lui Georg Lukács
Marin AIFTINCĂ, Categoria de cultură în perspectiva contemporaneităţii
Iancu LUCICA, Consistenţa, inconsistenţa şi paraconsistenţa conceptelor
Rodica CROITORU, Sarcina categorială a sufletului în dialogul Philebos al lui
Platon
Mihai D. VASILE, Doctrina aristotelică despre categoria transcendentei
Sergiu BĂLAN, Categoriile hegeliene într-o interpretare analitică
Marius DOBRE, Categoria de valoare logică
Claudiu BACIU, Formă simbolică şi unitate sintetică la Ernst Cassirer
2
CUVÂNT INTRODUCTIV
Există perioade în istoria filosofiei în genere, ca şi în istoria filosofiei naţionale,
zonale sau continentale, care necesită, după sau înaintea unor investigaţii de amploare,
anumite clasificări terminologice: noţionale, conceptuale şi categoriale. Când acest lucru
nu se face la timp, apar două situaţii, care conduc la dificultăţi de interpretare şi, mai ales,
la dispute inutile.
Se face vădită un fel de „jenă” a creatorilor, legată de introducerea unor termeni
noi, explicată parţial de către Immanuel Kant. Să nu introducem cuvinte noi, ci să le
utilizăm pe cele cunoscute. Dar Kant a fost nevoit să introducă şi cuvinte noi, ca
„transcendentalitate”, pentru care Hegel l-a învinuit de „barbarie terminologică”. Hegel a
fost mai consecvent, el n-a introdus cuvinte noi, dar le-a folosit pe cele vechi (Begriff, de
exemplu) cu semnificaţii chiar contrare celor uzuale, pentru care mulţi l-au considerat un
„ignorant în logică”.
Cu sau fără voia autorilor, ambele tendinţe se manifestă cu necesitate: apar noi
termeni filosofici, iar cei vechi îşi diversifică semnificaţiile, ceea ce pare firesc.
Dificultăţile apar însă datorită faptului că, pe de o parte, autorii au tendinţa de a renunţa la
termenii vechi, în loc să-i completeze cu cei nou apăruţi, şi, pe de altă parte, să accepte
numai noile semnificaţii ale conceptelor menţinute. Dar, neexistând o regulă pentru nici
una din aceste tendinţe, se poate ajunge la situaţia în care autorii nu se mai înţeleg, cu
toate că vorbesc aceeaşi limbă.
Când turnul Babel a devenit o ameninţare, Dumnezeu nu l-a dărâmat, ci le-a
încâlcit graiul constructorilor, ca să nu se mai înţeleagă unul pe celălalt. Şi astfel a fost
abandonată activitatea. Ne putem imagina că sfârşitul acesta a fost precedat de numeroase
discuţii, atât de violente, încât şi-au luat cu toţii lumea în cap, chiar înainte de a-i
împrăştia Dumnezeu.
Sfârşitul filosofiei, despre care se tot vorbeşte periodic, şi mai ales în ultimele
decenii, se datorează şi disputelor dintre reprezentanţii diferitelor orientări filosofice, care
provoacă sila persoanelor neobişnuite cu trăncăneala, în aparenţă zadarnică, a filosofilor.
Căci este greu de acceptat că are dreptate şi cel care admite şi cel care nu admite ceva,
3
dacă acel „ceva” este exprimat prin acelaşi cuvânt. Trebuie să fii foarte înţelegător şi mai
ales cunoscător al semnificaţiilor diferite ale cuvintelor care exprimă categorii filosofice,
căci acestea, în contexte filosofice, îşi pierd accepţiile curente din limbajele uzuale.
Se tot spune că trăim într-o lume în care „paradoxurile se plimbă pe stradă”, în
care toleranţa merge până la negaţie, iar ceea ce părea până ieri o minune, astăzi este o
banalitate. Tocmai de aceea ne revoltă tendinţele absolutiste şi exterminarea unor
populaţii care gândesc şi cred altfel şi care, în mod evident, înţeleg altceva, decât înţeleg,
prin aceleaşi cuvinte, exterminatorii lor. Dar nu trebuie să le cerem nici acestora prea
mult, căci nu sunt divinităţi, cu toate că, faţă de ceilalţi, au puterea de a le dărâma
„turnurile”, dar n-au înţelepciunea de a le descâlci graiurile pentru a se putea înţelege.
Apariţia unei „teorii a categoriilor” (Kategorienlehre) şi chiar a unei „istorii a
teoriei categoriilor” (Geschichte der Kategorienlehre) pe la mijlocul secolului al XIX-lea
în Germania se datorează tocmai interesului kantian şi postkantian pentru schimbarea
tablourilor categoriale în ambele sensuri: de multiplicare şi de interpretare, apărând deja,
ca opuse, clasicismul tradiţionalist şi viziunea dialectico-speculativă. Problema concilierii
terminologice, a descâlcirii graiurilor, care, amestecate, şubreziseră considerabil
fundamentele construcţiilor filosofice, n-a apucat să fie rezolvată, căci, pe la sfârşitul
aceluiaşi secol, s-a făcut vădită şi orientarea logico-simbolică, cu semnificaţia explicită de
„cotitură lingvistică” (linguistic turn), ca să nu-i zicem „încâlceală terminologică”. Atât
de dură a fost noua intervenţie, încât s-a ajuns, în situaţii extreme, nu numai la eliminarea
limbajului noţional (a cuvintelor) în favoarea celui simbolic (a semnelor convenţionale
nelingvistice), ci chiar şi la eliminarea gândirii şi a fiinţelor care gândesc. Culmea a fost
că această „eliminare” a condus la proliferarea fără precedent a tehnicii, automatizării
etc., care păreau, la început, că ne scutesc doar de a gândi, dar s-a dovedit ulterior că ne
pot şi opri de a mai trăi, dacă mai avem unde şi mai ales cum. După euforia primilor
„paşi” pe Lună, cu steaguri care fâlfâiau fără vânt şi oglinzi care reflectau imagini ale
vidului, care au şi condus la exclamaţiile agramate ale actorilor cosmonauţi, omenirea s-a
trezit, din visele mesajelor simbolice, cu atât mai amărâtă pentru soarta, terestră totuşi,
căreia trebuie să-i facă faţă, cu cât a sperat mai mult într-o fericire inefabilă, care să o
lase, cum s-ar zice pe româneşte, fără grai. Dimpotrivă, ceea ce i-a rămas sunt tocmai
cuvintele, vorbele, adesea goale, de care vrea să scape, cuvintele încâlcite şi greu de
înţeles, pe care vrea să le refacă, cum zicea Descartes, clare şi distincte, să le enumere, să
le clasifice şi să le ordoneze. Ceea ce ne aminteşte, evident, de celebrele tabele ale
categoriilor, aşa cum orice creştin reformator se gândeşte mai întâi la tablele lui Moise.
4
Existând deja o teorie a categoriilor, cu noţiunile şi conceptele subordonate, care a
făcut compatibilă filosofia clasico-tradiţională cu cea dialectico-speculativă, considerăm
că, principial, o teorie asemănătoare ar putea să le facă pe ambele, fără a le exclude, dar şi
fără a le considera ca atare, gata constituite în doctrine exclusiviste, să le facă, zicem,
compatibile cu orientarea logico-simbolică, supusă şi aceasta unei „curăţenii generale”.
Există numeroase tabele ale categoriilor şi conceptelor, ce au fost modificate
datorită progreselor ştiinţifice şi tehnice, care, oricum, fără mituri şi exagerări, ne-au
înlesnit, treptat şi, desigur, celor din ţări civilizate, o viaţă greu de conceput în primii ani
ai secolului trecut, când mai circulau încă tramvaiele cu cai.
Fiecare ştiinţă şi fiecare disciplină filosofică mai mult sau mai puţin
corespunzătoare acesteia a fost şi este în permanentă prefacere conceptuală, necesită
explicaţii şi corecturi pentru a deveni funcţională la nivelul actual al gândirii teoretice
contemporane. Ceea ce nu exclude nici incursiunile istorice în studiul clasic al
categoriilor, tocmai în vederea aprofundării şi al extinderii acestuia.
Bucureşti, 2009
Alexandru Surdu
5
CATEGORII, GENURI DE CATEGORII ŞI SUPERCATEGORII
ALEXANDRU SURDU
Terminologic, problema categoriilor apare în logica lui Aristotel. Kategorein
înseamnă „a se spune despre ceva” (kata tinos legetai). Spusele acestea au însă mai multe
semnificaţii: unele prejudicative şi altele judicative sau predicative, legomenon având
chiar sensul de „predicat”, ca şi kategoroumenon. Dar, în acelaşi context propoziţional, şi
subiectul (hypokeimenon) poate să fie o categorie, cu toate că el este acela despre care se
spune predicatul. În propoziţia „omul este muritor”, omul este subiect şi muritor este
predicat, dar dacă vom considera propoziţia „grecul este om”, subiectul din prima
propoziţie este predicat în a doua. Aceasta, tocmai pentru faptul că om, independent de
contextul propoziţional în care poate să apară, ca subiect sau ca predicat, este o categorie.
Acesta este motivul pentru care Aristotel, în lucrarea Categoriae, tratează despre
cele care se spun despre ceva în context prejudicativ sau antepropoziţional, despre
cuvintele izolate, fără legătură (aneu symplokes): om, grec, muritor, spre deosebire de
cele cu legătură (kata symploken), ca: „omul aleargă”, sau „grecul este om”. Este
importantă, în acest sens, ultima parte din capitolul al IV-lea al Categoriilor, care infirmă
orice încercare (şi s-au făcut totuşi astfel de încercări până în zilele noastre) de a
transpune discuţia despre categorii la nivel judicativ-propoziţional. „Nici una, zice
Aristotel, dintre cele spuse [dintre categorii] nu se rosteşte [cum traduce Constantin
Noica] în sine şi pentru sine (auto kath’ hauto) prin nici o afirmaţie sau negaţie... niciuna
dintre cele care se spun (legomena) fără nici o legătură [=categorii] nu este nici adevărată
nici falsă, ca: om, alb, aleargă, învinge”1. Aristotel enumeră aici toate caracteristicile
actului judicativ (predicativ), de a fi afirmativ sau negativ şi de a fi adevărat sau fals. Nici
una dintre acestea nu revin categoriilor, respectiv cuvintelor izolate.
Gramatical, se dovedeşte că nu numai substantivele sunt categorii; acestea pot fi şi
verbe, adverbe, adjective sau numerale. Dar nu orice cuvânt este categorie. Aristotel
vorbeşte şi despre noţiunea (raţiunea sau înţelesul) corespunzătoare cuvântului, respectiv
1 Aristoteles, Categoriae, 4, 2a, 3-10.
6
numelui (categoriei), kata tounoma logos1, ceea ce înseamnă că numele proprii,
singularele care se spun în mod arbitrar despre un singur obiect, lucru, vieţuitoare, om
etc., nu sunt categorii, şi nici cuvintele de legătură care se pun între cuvinte, înaintea sau
după ele (sincategorematice).
Pentru a fi categorii, cuvintele trebuie să aibă un anumit grad de generalitate, să
fie, aristotelic vorbind, genuri sau specii. Sunt amintite în acest context şi diferenţele
(diaphorai)2, ceea ce l-a determinat pe Porphyrius, tot în spirit aristotelic, să vorbească şi
despre propriu şi accident, în Cele cinci voci. Or, toate acestea, cum zice Porphyrius, se
spun despre mai multe (kata pleionon legetai)3, ceea ce exclude singularul (kath’
hekaston) care se spune despre unul singur (kath’ henos).
„A se spune despre ceva” (kata tinos legetai) sugerează, într-adevăr, că ar fi vorba,
din perspectivă gramaticală, despre predicatul care se spune despre subiect, iar la
Aristotel apare şi termenul de „subiect” (hypokeimenon), căci categoria se spune despre
un subiect (kath’ hypokeimenou tinos legetai). Situaţia este însă alta, căci, în context
prejudicativ, fiecare dintre aceşti termeni are o altă semnificaţie.
1. Problema antepredicamentelor
Dintre cele existente (ton onton), spune Aristotel, cuprinzând astfel întreaga sferă
a discuţiei, cele existente fiind in re (lucruri), in mente (gânduri) sau in voce (cuvinte),
unele (1) se spun despre un subiect, dar nu sunt în nici un subiect; altele (2) sunt în
subiect, dar nu se spun despre nici un subiect; altele (3) se spun despre un subiect şi sunt
în subiect şi, în fine, altele (4) nu sunt nici în subiect şi nici nu se spun despre vreun
subiect.4
Entităţile corespunzătoare acestor patru situaţii au fost numite antepredicamente.
Aristotel nu le dă o denumire specială, ele fiind, de altfel, integrabile in re, in mente sau in
voce, pentru ultimele fiind, evident, nepotrivită denumirea de „antepredicamente”. Ea
poate fi menţinută însă ca termen tehnic pentru a desemna nu entităţile în parte, ci
totalitatea acestora, considerată din perspectiva celor patru situaţii. În acelaşi sens, dar şi
1 Categ., 1, 1a, 2, 7.
2 Categ., 3, 1b, 17.
3 Porphyrius, Eisagoge, 2, 15-20; 1a, 41.
4 Categ., 2, 1 a, 20 – 1 b, 6.
7
pentru a uşura discuţia, deşi vom reveni asupra lor, trebuie date de la început anumite
denumiri speciale pentru fiecare dintre cele patru antepredicamente. Comentatorii antici ai
Categoriilor foloseau următoarele denumiri: (1) substanţă universală; (2) accident
particular; (3) accident universal; (4) substanţă particulară.1
(1) Substanţa universală, respectiv cea care se spune despre un subiect, dar nu este
în nici un subiect, este exemplificată de Aristotel prin cuvântul om. Om, zice Aristotel, se
spune despre un subiect, despre un anumit om. Cuvântul subiect (hypokeimenon) are aici
semnificaţia originară de sub-sistent, de la hypo-keimai (sub-sistere), de existent propriu-
zis, şi nu cea de subiect gramatical sau logic, care ne este familiară. Subiectul este asociat
la Aristotel cu materia (hyle)2 şi substanţa (ousia)3. În acest sens, şi omul anumit, ca fiinţă
individuală, care trăieşte şi simte este subiect4. Despre acesta se spune (legetai = dicitur)
„om”, fără ca „om” să fie în (en einai = in esse) el.
Deci substanţa universală este entitatea care se spune despre subsistent, fără să fie
în acesta. Subsistentul este un lucru individual, o entitate in re, iar substanţa universală
este un cuvânt, o entitate in voce. Relaţia „a se spune despre” (dicitur de) are loc deci
între două entităţi eterogene, un lucru individual şi un cuvânt. Lucrul individual fiind
inexprimabil (individuum ineffabile), cuvântul se spune despre el fără legătură, fără să
alcătuiască deci o propoziţie (judecată) care să fie adevărată sau falsă.
A se spune despre un subsistent înseamnă deci a-l numi sau denumi. Relaţia dintre
un subsistent şi un cuvânt care se spune despre el este de nominare sau denominare. Văd
subsistentul (un obiect sau o fiinţă) şi îi spun numele sau denumirea. Pot fi imaginate
numeroase situaţii în care se petrece acest lucru. Simpla strigare pe nume a cuiva sau
chemare este o astfel de relaţie. Strigarea catalogului sau citirea unei liste de nume,
inventarierea unor mărfuri, produse etc. sunt relaţii de acelaşi tip. Botezarea, fixarea
numelui unui obiect, unei persoane, unei forme de relief (toponim, oronim, hidronim etc.),
localităţi ş.a.m.d., investirea cu un anumit titlu sau grad, poreclirea şi chiar înjurătura
simplă, printr-un cuvânt jignitor, sunt relaţii tipice de nominare. În fine, trebuie amintită
situaţia binecunoscută, în lingvistică, a preluărilor sau împrumuturilor de cuvinte de la o
1 Vezi denumirile grupate la Elias, In Porphyrii Isagogen et Aristotelis Categorias commentaria, Berlin,
1900, p. 145, 7-8.
2 Metaph., D, 28, 1024 b, 9.
3 Metaph., A, 4, 985 b, 10.
4 Metaph., Z, 12, 1037 b, 16 - 17.
8
comunitate lingvistică la alta, odată cu obiectele pe care le denumesc. Este vorba de aşa-
numita relaţie Wort-Sache. Obiectele nu circulă între comunităţile umane decât împreună
cu denumirile lor. Trocul, schimbul de produse în natură, produs pe produs, a fost şi a
rămas şi un schimb de cuvinte. Necunoscând limba celuilalt, primitivul îi arăta obiectul,
destinat schimbului, şi îi pronunţa denumirea. Dacă obiectul este necunoscut pentru
celălalt, atunci acesta îi va pronunţa şi el denumirea, mai mult sau mai puţin exact, şi o va
prelua odată cu obiectul. Relaţia Wort-Sache este de simplă spunere despre (denominare),
fără alcătuirea unui enunţ, a unei propoziţii adevărate sau false.
Se întâmplă însă ca relaţia Wort-Sache să fie mai complicată. Să zicem că,
petrecându-se numai între două comunităţi lingvistice, trocul presupune schimbul unor
obiecte obişnuite pentru ambele comunităţi, care au denumiri diferite în fiecare
comunitate. Şi în acest caz apare relaţia Wort-Sache, dar dedublată, unul îi zice obiectului
într-un fel, altul altfel. Este evident că nici una dintre cele două relaţii nu este adevărată
sau falsă. Căci denumirea se spune despre obiect, fără a fi în obiect. Din această cauză
apar cunoscutele situaţii în care: se menţin ambele denumiri în ambele comunităţi; într-o
comunitate se menţin ambele, în cealaltă numai una; într-o comunitate se menţine
denumirea locală, în cealaltă denumirea străină; un timp domină una, apoi domină cealaltă
ş.a.m.d. Relaţia Wort-Sache este flexibilă şi depinde de foarte mulţi factori exteriori.
Până în acest moment se pot face următoarele observaţii: (a) fiind vorba de o
entitate care nu este în subsistent, dar se spune despre acesta, entitatea este evident in
voce, este un cuvânt; (b) fiind un cuvânt nu i se potriveşte denumirea de substanţă, care
semnifică ceva in re (cel puţin în accepţia curentă a cuvântului); (c) dar atunci, conform
primelor două observaţii, entitatea respectivă nu mai poate fi numită antepredicament
(om, din exemplul lui Aristotel, este specie, deci un predicabil în accepţie clasică); (d) la
fel de nepotrivit apare şi determinativul de „universal”, dat presupusei „substanţe”, căci
entitatea respectivă se poate spune, într-adevăr, despre mai multe lucruri individuale, dacă
este o denumire, dar, dacă este un nume propriu, se va spune despre o singură persoană,
fiinţă etc. Or, prin simpla ei caracterizare (dicitur de subiecto) nu rezultă că entitatea ar
trebui să fie denumire, fără să poată fi şi nume. Dimpotrivă, ti din exprimarea originală
(kath'hypokeimenou tinos legetai) sugerează mai degrabă că ar fi vorba de nume propriu,
căruia i s-ar potrivi deci mai mult determinativul de „singular”.
În fine, ultima observaţie (e), şi cea mai importantă, se referă la aspectul relaţiei
dintre subsistent şi nume-denumire. Chiar terminologic, prin utilizarea cuvântului
hypokeimenon, care înseamnă şi subsistent (substrat etc.), dar şi subiect (gramatical şi
9
logic), despre care se spune ceva, relaţia este analogă uneia de tip judicativ, dintre subiect
şi predicat, predicatul spunându-se despre subiect. Că nu este vorba de o relaţie judicativă
este evident: unul dintre termeni, şi anume subsistentul (analogul subiectului logic), este
un lucru individual. Or, având în vedere că individuum ineffabile, relaţia nu are decât un
termen verbal, şi anume pe acela analog predicatului. Dar ce fel de predicat poate fi un
cuvânt oarecare (nume sau denumire, cum ar fi Socrate sau om) care se spune despre un
subsistent, nu despre un subiect, care nu are formă verbală, ci substantivală, şi care se
spune fără nici un fel de legătură cu vreun alt cuvânt, alcătuind o relaţie care nu poate fi
considerată nici adevărată, nici falsă? Pe de altă parte, aici nu este vorba totuşi de un
studiu al cuvântului izolat ca atare, cum se face cu substantivul în gramatică sau cu
noţiunea în logică. Este o relaţie care seamănă totuşi cu cea judicativă, care presupune doi
termeni şi rostirea unuia despre celălalt. Mai mult, este vorba de o relaţie pe care o
presupune cea judicativă. Într-adevăr, ca să pot spune că „Socrate este om”, trebuie să pot
spune în prealabil despre o fiinţă umană „Socrate” şi despre fiinţa umană în genere „om”,
fără ca „Socrate” să fie în acea fiinţă umană, sau „om” în fiinţele umane (cum o cer şi
condiţiile: dicitur de; non est in). Fiind presupusă de cea judicativă şi anterioară acesteia,
relaţia subsistent-cuvânt (Wort-Sache) poate fi numită prejudicativă sau antepredicativă,
cu toate că entitatea, caracterizată prin dicitur de şi non est in, nu poate fi numită
antepredicament, decât în mod cu totul convenţional. Adică nu în sensul că ar fi ea ca
atare anterioară predicamentelor, ci doar în sensul că Aristotel vorbeşte despre ea înainte
de a vorbi despre predicamente (categorii).
(2) Accidentul particular, caracterizat prin aceea că este în subsistent, dar nu se
spune despre nici un subsistent, conţine deci, ca şi prima entitate antepredicamentală,
două determinaţii: una afirmativă (est in subiecto) şi alta negativă (non dicitur de
subiecto). În ambele cazuri este esenţială determinaţia afirmativă, care o implică pe cea
negativă. În cazul precedent, entitatea (substanţa universală), fiind in voce, nu poate să fie
in re. În cazul al doilea, fiind in re, nu poate să fie in voce şi, ca atare, non dicitur de
subiecto. Aceasta înseamnă că, în al doilea caz, accentul trebuie pus pe relaţia entităţii cu
subsistentul pe baza relaţiei „a fi în” (inesse). Este ceea ce încearcă şi Aristotel, simţind
nevoia să precizeze ce înseamnă „a fi în subsistent”. „Numesc a fi în subsistent – zice
Aristotel – ceea ce subsistând (hyparchon) în ceva, dar nu ca parte, este imposibil să fie
10
