Table Of Contentroman ingarden
PROBLEME ALE TEORIEI OPEREI DE ARTĂ • DESPRE
CONSTRUCŢIA TABLOULUI • DESPRE OPERA
ARHITECTONICĂ • TRĂIREA ESTETICĂ • OPERA DE
ARTĂ Şl VALOAREA El • DESPRE ESTETICA FILOZOFICĂ
studii de
estetică
editura univers
ROMAN INGARDEN
STUDII DE ESTETICĂ
Textele ediţiei de faţă sînt extrase din volumele :
*** Problemy teorii literatury, Wrocîaw-Warszaw'a-Krakow,
Zaglad Narodowy im. Ossolinskich-Wydawnictwo, 1967
Roman Ingarden, Studia z estetyki, vol. II şi III, P.W.N., 1966
şi 1970
Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii
UNIVERS
STUDII
DE
ESTETICĂ
ROMAN INGARDEN
în româneşte de
OLGA ZAICIK
Studiu introductiv
şi selecţia textelor de
NICOLAE VANINA
Bucureşti, 1978
Editura UNIVERS
Lector: OLGA JORA
Tehnoredactor: NICOLAE ŞERBÂNESCU
Tiraj 5.930 exemplare broşate.
Bun de tipar: 11.02.1978 Coli tipar 24.
Tiparul executat sub comanda
nr. 1662 la
întreprinderea poligrafică
„13 Decembrie 1918“
str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti,
Republica Socialistă România
SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE
Printre formulele posibile de a învedera nucleul valoric al
operei esteticianului polonez Roman Ingarden (1893—1970) una
este cu siguranţă ineficace : aceea care evită o confruntare a
surselor ei filozofice, ignoră mediul specific discursiv şi meto
dologic în care ideile estetice iau naştere şi capătă o anumită
semnificaţie. E drept că în însăşi maniera sa de a interoga opera
de 'artă într-o experienţă eidetică există o simplitate aparentă
care poate înşela nu numai pe un cititor neavizat, dar şi pe
cei familiarizaţi cu construcţii estetice mai dificile. In realitate,
chiar şi ideile pe care am fi înclinaţi să le considerăm simple
transpuneri conceptuale ale unor observaţii empirice la îndemîna
oricui îşi au justificarea de amănunt în climatul fenomenologic
al întregului edificiu, sînt informate de premisele filozofice adop
tate care le „supradetermină“ conotativ.
O lectură adecvată şi instructivă a studiilor lui Ingarden
presupune cunoaşterea liniilor de forţă ale proiectului său filo
sofic. Acesta le conferă coerenţa de profunzime, anticipează tipul
de probleme şi de soluţii, accentele interesului teoretic al auto
rului. Vom descifra atunci în însăşi tematica cercetării sime
trii şi corespondenţe mai ascunse, iar vocabularul tehnic, diferit
în bună măsură de terminologia cu care ne-a obişnuit literatura
tradiţională, va înceta să ne apară esoteric în mod gratuit. Abia
ulterior va deveni posibilă, cu mai puţine riscuri de arbitrar,
operaţia — totdeauna delicată — de a resitua într-o altă perspec
tivă filosofică ceea ce s-a dovedit a fi rezistent şi valabil în
ansamblul concepţiei.
*
Adversar al stilului speculativ şi dogmatic în elaborarea
concepţiei estetice, repudiind etalarea unor definiţii rigide care
să urce spre cheia de boltă a sistemului pretins încheiat, Roman
Ingarden nu a cunoscut acest confort al zidirii în propria sa
fortăreaţă intelectuală. Opera sa, deşi sistematică în felul său —
organică, m'ai bine zis, — este deschisă atît prin reluările şi
6 / NICOLAE VANINA
retuşurile succesive întreprinse chiar de autor cît şi prin acelea
de care rămîne, în continuare, susceptibilă. Mai puţin polemică,
nu prevalează în această operă dialogul explicit cu alte orien
tări estetice. Dar nici nu avem de-a face cu o desfăşurare pur
deductivă. Parţial, explicaţia trebuie căutată în adoptarea entu
ziastă, încă de pe vremea cînd îşi făcea studiile la Göttingen,
a stilului de filozofare iniţiat de profesorul său Edmund Husserl :
aplecarea conştiinţei interogatoare asupra interiorităţii actelor
sale de efectuare, inspectarea directă a „vieţii constituante“ pro
prii curentului de conştiinţă. „întoarcerea la lucrul însuşi“ — acest
îndemn programatic al metodei fenomenologice are drept con
secinţă imediată din punct de vedere stilistic renunţarea la
construcţiile şi modelele ^abstract elaborate ale obiectului în afara
examinării acestuia într-o serie de acte 'ale experienţei pure. „în
toarcerea“ sugerează implicit o presupusă rătăcire, după opinia
fenomenologului, ca o stare anterioară în care se află cei „aban
donaţi lucrurilor, teoriilor şi metodelor“1, catalogate, încremenite
în paginile cărţilor de filozofie. „Lucrul însuşi“ se va regăsi atunci
într-o ipostază de... „perceput“, „gîndit“, sub formă de multipli
citate de „moduri sintetic legate“ ale conştiinţei pentru fiecare
obiect. Este supusă revizuirii întreaga teorie a conştiinţei, a
fundamentării obiectivitătii lumii reale, a adevărului şi finali
tăţii filozofiei însăşi. „înto'arcerea la lucrul însuşi“ s-ar putea
traduce şi în felul următor : este vorba de reîntoarcerea „la
sine“ a subiectului, la recîştigarea comprehensiunii de sine, &rti-
culînd toată cunoaşterea pe un ego fundamental cu viaţa lui
pre-ştiinţifică, „pre-obiectivă“, datorită căreia orice structură on
tologică şi-&r găsi propriul său fundament. în limitele idealis
mului transcendental Husserl căuta să elaboreze o instrumen
taţie suplă a „introspecţiei“ filozofice destinată să contribuie la
o descriere mai riguroasă a proceselor de ideaţie în diferite acte
cognitive. Această preocupare a întemeietorului curentului feno
menologic în filozofie a constituit un punct de atracţie puternică
pentru elevii săi şi explică totodată, de ce fenomenologia „se
1 E. Husserl, Logique formelle et logique transcendentale,
P.U.F., 1975, p. 23.
SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE / 7
lasă practicată şi recunoscută ca o manieră sau stil“ 2 mai degrabă,
decît ca o doctrină, ca o conştiinţă filozofică de ansamblu.
Formaţia fenomenologică a lui Roman Ingarden transpare
în toate articulaţiile concepţiei sale. Totuşi ceea ce constituie
efectiv originalitatea viziunii sale se datorează neacceptării unor
teze majore ale fenomenologiei ortodoxe (husserliene). Ele privesc
în primul rînd teoria constituirii transcendentale şi problematica
generală a modului de existenţă a lumii reale. Polemica s-a
iscat în jurul afirmaţiei lui Husserl, după care constituirea lu
crului real (a obiectivităţii lumii reale) reclamă un anumit tip
de intenţionalitate : lucrul real este recuperat ca un „sens“ de
pozitat într-o subiectivitate transcendentală. Ingarden refuză „li
bertăţii“ conştiinţei absolute (termenul vag prezentat şi la Husserl)
puterea ei constituantă nelimitată care reduce orice transcendenţă
la un simplu corelat al actelor intenţionale. Problema existenţei
şi structurii lumii trebuie abordată în termenii ontologiei şi
epistemologiei generale. Numai în această perspectivă, după pă
rerea esteticianului polonez, lumea reală încetează să fie conce
pută ca existenţial heteronomă şi dependentă de acte ale con
ştiinţei constituante. Teza a fost elaborată şi susţinută cu prilejul
unui schimb direct de păreri în decursul anilor 1918—1928, între
Ingarden şi Husserl, şi a constituit tema lucrării sale filozofice
fundamentale Spor o istnienie swiata („Disputa asupra existenţei
lumii“ — cele două volume au apărut în 1946, al III-lea volum
urmează să apară).
Controversa menţionată s-a dovedit a nu fi un simplu inci
dent în biografia intelectuală a esteticianului polonez. Ea &
configurat întreaga sa concepţie estetică şi i-a conferit un spor
de unitate, fiind prezentă, explicit sau tacit, în mai toate scrierile
sale. Meditaţia constantă asupra acestui tip de probleme l-a
determinat să facă uz de toate argumentele posibile în favoarea
opiniei sale, ajungînd, la un moment dat, la o „revelaţie“ că
studiul esteticii poate constitui un excelent exerciţiu pentru
perfecţionarea metodelor de 'analiză a problemelor filozofice mai
generale. Dar dintr-un „mijloc“, estetica devine curînd un „scop“,
iar „metafizicianul înnăscut“ (Tatarkiewicz) se transformă în-
2 M. Merleau-Ponty, Phénoménologie de la perception, N.R.F.,
1945, p. I.
8 / NICOLAE VANINA
tr-un estetician, ale cărui studii se propun în consecinţă uţfcei
duble şi coordonate lecturi : ca o elucidare continuată a proble
melor de ontologie formală, privind statutul operei de artă şi
ca o exegeză estetică propriu-zis.
Iată de ce ni se pare greşit să asimilăm teoria sa a operei
literare unei formule noi de poetică sau să considerăm prezenţa
referirilor de ordin ontologic ca ceva „în plus“ care de fapt
depăşeşte competenţa sau „aria de pertinenţă44 a esteticii ca
ştiinţă. Ingarden este autorul unei ontologii formale a operei de
artă care se concentrează asupra problemei „în ce fel un obiect
trebuie să fie construit ca să devină o operă literară ; care sînt
relaţiile necesare între componentele unei opere literare şi ce
modificări sînt posibile înlăuntrul structurii sale generale sta
bilite44 3. Aşadar nu de o entitate determinată a produsului artistic
este captată atenţi'a teoretică a fenomenologului, ci de posibili
tăţile pure ale existenţei şi structurii acesteia. Ele sînt relevate
în raport cu modul de existenţă a lumii reale şi, implicit, cu
actele psihice ale creatorului şi receptorului operei. Fiind parte
integrantă a teoriei filozofice (fenomenologice) asupra artei, on
tologia recurge la metoda „descrierii eidetice44 a obiectului său,
dat într-o experienţă structurată şi finalizată în aşa fel încît
individualitatea operei este examinată „prin conţinutul ideilor
generale44 asupra ei, care n-ar avea nevoie de motivaţia supli
mentară. Prin statutul său aprioric, ontologia lui Ingarden se
opune metodelor inductiv-empirice, inclusiv celor formalist-ma-
tematizante (critica la adresa esteticii lui Bense) şi pretinde
valoarea unor „directive44 în sprijinirea studiului poeticii.4
Luate în ordinea cronologică a apariţiei, lucrările sale : Das
Literarische Kunstwerk (1931) ; Formy obcowania z dzielem
literackim (Tipuri de atitudine faţă de opera literară — 1933) ;
O tak zwanei prawdzie w literaturze (Despre aşa-numitul adevăr
în literatură — 1937) ; O poznawaniu deziela literackiego (Despre
cunoaşterea operei literare — 1937) şi Dzielo literackie i jego
konkretizacje (Opera literară şi concretizările ei — 1947) punctează
traiectoria demersului său în precizarea statutului ontologic al
3 R. Ingarden, Studia z estetyki, 1966, Warszawa, vol. I,
pag. 267.
4 Idem, Studia z estetyki, vol. I.
SCHEMA UNEI LECTURI POSIBILE /
operei literare şi, totodată, relevă interesul crescînd al autorului
pentru probleme epistemologice ce suscită analiza procesului de
receptare a operei. Acest cadru de referinţă rămîne constant ; el
se resimte şi în lucrările despre pictură, arhitectură sau muzică,
constituind deopotrivă forţa şi slăbiciunea concepţiei sale estetice
în ans’amblu.
Ideea de bază a ontologiei operei de artă se poate rezuma
în felul următor : opera de artă este un produs intenţional care
reclamă o dublă fundamentare existenţială : în actele de con
ştiinţă şi în obiectele reale. Actele conştiinţei (ale creatorului şi
receptorului) au o natură intenţională, sînt sesizabile într-un
raport cu obiectul său, pe care îl vizează în diferite maniere.
Obiectul re’al vizat se transformă într-un corelat intenţional şi,
drept urmare, suportă o „metamorfoză“ : el apare ca „gîndit“,
„perceput“ sau „imaginat“, cu „propriul său spaţiu şi timp,
urmînd propriul său destin“, deşi rămîne „în mare măsură de
pendent de conţinutul a ceea ce a fost perceput realmente“5.
Unele acte intenţionale tind să confere produsului lor intenţional
un caracter durabil. Aceasta se pune pe seam'a acelor obiecte
care au o fundamentare ontică mai „solidă“ ce le permite să
supravieţuiască actelor înseşi şi să se detaşeze de baza lor
subiectivă. In cazul operei literare ’acest rol instrumental îl joacă
semnele tipărite care, nefăcînd parte din structura operei însăşi,
indică cititorului „ce sunet anume trebuie să fie concretizat“.
Concluzia la care se ajunge este că opera de artă reprezintă un
caz special de existenţă eteronomă care, în cuprinsul său in
tenţional, este totdeauna ceVa „conceput“ sau „imaginat“, deci
ontic dependentă de acte ale conştiinţei. Dar ele n-o creează
în sens teologic, căci pentru a subsista ea are nevoie de un
suport material „potrivit“. Precizîndu-şi teoria operei ca produs
intenţionâl, Ingarden scrie : „Trebuie să facem o distincţie între
sursa originară a operei şi fundamentarea ontică a continuităţii
sale după producerea sa... Opera există numai ca o entitate ontic
eteronomă care îşi are sursa în actele intenţionale (...) în con
ceptele şi c’alităţile ideale (...) şi în semnele verbale“6. Dublul
strat al oricărui produs intenţional — un conţinut cu „miez“
5 Idem, Spôr o istnienie swiata, Warszawa, 1961, pag. 37.
6 Idem, O dziele literackim, Warszawa, 1960, pag. 442—443.
