Și ne iartă nouă greșelile noastre

278 Pages·2008·1.19 MB·Romanian

by  Claus Cornelius Fischer

CLAUS CORNELIUS FISCHER

ŞI NE IARTĂ NOUĂ GREŞELILE
NOASTRE

1

De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin
după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea
printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va
trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt.
Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea
sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri
zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era
imposibil să înţeleagă întreg ansamblul.
Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul
încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase
dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că
se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de
lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa.
Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum.
Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna,
auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în
cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule
pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea
decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea
de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna.
Cam kitsch probabil.
Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de
pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa
de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse
mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de
regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia
să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar
nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el
gata.
Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja
primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din
toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai
chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine.
Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la
maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi
în cârciumi sau pe străzi.
În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau
muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea
vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor
şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme,
astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori
aprinse.
Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar
mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun
dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face
rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de
marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz.
Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o
imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine
ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul
ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor
metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo
sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar
nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la
propriile picioare şi până la cap.
Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet
însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate
maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat
la maximum.
Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi
Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-
amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi
ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în
faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca
un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are
voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce
ar trebui deci să-i fie frică?
Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de
dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar
sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o
lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea
sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De
unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu
urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine.
Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de
prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi
intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese
condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl
văzuseră şi de aceea trebuia să moară.
Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul
unui cer înroşit.
Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din
castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din
propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi
este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se
repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de
mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută
de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul
călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de
dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi
nimeni să îl audă.
Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare
dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt
zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul
stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o
mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături
acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care
te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se
gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă
dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu
buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut
febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei.
Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi
pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să
strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere.
Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi
putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea
vedea, în întuneric.
Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o
dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care
văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul
pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul
stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil.
Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a
coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo,
simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se
înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată.
Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi
treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru
copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult
să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic,
îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau
tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă
tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor.
Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un
trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai
gândi, fugi de-acolo!
Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată –
tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise,
continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai
exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu
pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii
lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două
zgârciuri în dreapta şi în stânga lui.
L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea
fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai
păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura
aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede.
Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate
crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe
pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi
dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l
strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de
deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care
îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic.
Tic. Tic.
Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un
sfârşit.
2
Bruno van Leeuwen se uita la băiatul mort de la poalele castanului şi simţea
cum i se întoarce stomacul pe dos, cum îi fuge pământul de sub picioare. Inima
sa îşi ieşise cu totul din ritm, bătea o dată puternic, se oprea, mai bătea de două
ori mult prea tare şi îşi revenea. Privi spre vârful copacului, apoi spre parc.
Adulmeca fum, fără a descoperi însă vreun foc. Era un miros fin, cam înţepător,
care-i amintea de copilărie, de recolta de cartofi de la ţară.
Van Leeuwen ştia prea bine că va trebui să îşi aţintească privirea din nou spre
acel loc; dar avea nevoie de o altă perspectivă, mai largă, care să-l elibereze de
senzaţia că nu există decât el şi băiatul cel mort. Vântul trecea prin trenciul
deschis până sub haină, până sub cămaşă chiar. I se închircise pielea pe spate.
— Dumnezeule, spusese cineva în spatele său.
Era vocea inspectorului-şef Ton Gallo. Ceilalţi – oamenii în salopete albe, cu
mască pe gură şi bonetă de plastic de la departamentul de conservare a probelor,
fotograful poliţiei, medicul – tăceau, îşi vedeau muţi de treaba lor din zona
interzisă acum accesului public. Erau aici de ceva vreme, ar fi trebuit să se
obişnuiască de acum cu priveliştea, cu toate acestea nici unul dintre ei nu scotea
vreo vorbă.
În spatele baricadei se aflau două maşini roşu-alb-albastre de patrulare, o
ambulanţă roşu-alb-portocalie, lângă care aşteptau sanitarii şi microbuzul unui
canal de televiziune dimpreună cu o echipă de cameramani. Poliţiştii postaţi în
dreapta şi în stânga acestor vehicule ţineau la distanţă curioşii: tineri palizi şi
surmenaţi în costume caraghioase, trecători, bărbaţi şi femei şi copii cu biciclete,
doi gunoieri în haine portocalii. Şi un alergător îmbrăcat într-un trening din
mătase impermeabilă, care ţinea în lesă un Rottweiler respirând iute şi sacadat în
botniţa sa.
Pretutindeni în iarba călcată în picioare dintre pomi şi tufe se mai găseau
gunoaiele adunate de ziua reginei şi tot felul de resturi ale talciocului: cutii roşii
de cola, sticle bleu de apă minerală, pahare de plastic, cartoane de pizza, cutii de
la McDonald’s. Ziare rupte umflându-se în vânt. Pungi din hârtie, între ele
mucuri de ţigară şi capace zimţate lucioase şi cioburi mate luminescente.
Deşeurile se întindeau până la capătul parcului, acolo unde van Leeuwen îşi
parcase automobilul său Alfa Romeo, ba chiar mai departe, dincolo de străzile şi
canalele centrului, până în port.
Sirenele tăiau zgomotul îndepărtat al traficului, se învârteau în jurul parcului.
Un elicopter al poliţiei plasat pe cerul albastru cobalt vuia asemenea unei libelule
furioase. Vântul apropia muzica, başii şi tobele şi un saxofon, pentru că vremea
era frumoasă, iar la doar câţiva metri mai încolo bărbaţi şi femei şi copii stăteau
tolăniţi pe pături, ascultau radio şi citeau sau băteau mingea.
Van Leeuwen inspiră adânc în încercarea de a-şi potoli stomacul.
Vara nu îşi intrase încă pe deplin în drepturi, cu toate acestea lui aerul, iarba,
pământul, scoarţa copacilor îi miroseau deja, abia perceptibil, a toamnă. Ca şi
cum anotimpurile, dimpreună cu tot ceea ce le caracteriza, începuseră să se
deplaseze tot mai vizibil. Soarele apunea mai târziu acum, deşi pentru unii
lăsarea întunericului nu ţinea cont de oră. În razele soarelui la zenit mai
străluceau doar coroana castanului şi elicopterul. Jos, la poalele copacului, acolo
unde umbrele se înteţeau, sub cortul cel alb al oamenilor de la conservarea
urmelor, zăcea corpul neînsufleţit al băiatului.
— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva, domnul meu? întrebă agentul postului de
poliţie al parcului.
Van Leeuwen nu-i răspunse. Cadavrul zăcea acolo, palid, în iarba umedă de
sub castan. Trupul era complet îmbrăcat. Purta pantofi roşii sport, o pereche de
pantaloni largi, acoperiţi de o puzderie de buzunare tivite, un tricou cenuşiu-
închis cu glugă. Mâinile micuţe erau murdare, mânjite cu pământ, la fel şi
obrazul. Lângă cap se afla o căciulă de lână, portocalie ca portocaliul Casei
Regale. Sânge era destul de puţin.
— Nu arată deloc a mort, spuse inspectorul Gallo. Nu ţi se pare ciudat? Omul
este cum nu se poate mai mort şi cu toate acestea nu se vede.
— Vine şi asta, răspunse van Leeuwen.
Comisarul nu aflase încă nimic, nici vârsta, nici cauza decesului, ştia însă cu
certitudine că avea să preia acest caz. Nici măcar nu ar fi trebuit să fie aici.
Luase maşina pentru că dorea să petreacă sfârşitul de săptămână la ţară,
împreună cu Simone. Aproape că ajunsese acasă în momentul în care se
transmisese prin staţia poliţiei anunţul echipajului de patrulare din
Koninginnenweg, districtul 4. Cu toate acestea şi-ar fi continuat drumul, dacă nu
ar fi aflat că victima era un băiat. Îl mânase încoace speranţa de a descoperi o
altă imagine, speranţa şi în acelaşi timp teama.
— De cât timp este mort? întrebă el.
— Rigiditatea i-a cuprins deja picioarele, răspunse medicul.
— Nu văd deloc sânge, interveni Gallo. Vorbea încet, altfel ca de obicei, ca
un beţiv care ţinea cu tot dinadinsul să pară treaz. Ar trebui să fie mult mai mult
sânge.
Doctorul îşi scoase mănuşile de celofan, le puse în buzunar şi se ridică.
Oamenii de la probe scotoceau în iarba de jur împrejurul cadavrului, umpleau
pungi micuţe cu pământ, tăiau firele de iarbă, luau amprente de tălpi. Fotograful
mai făcu câteva poze, de data aceasta cu bliţ şi se retrase. Trecu de castan, se
apucă de trunchiul acestuia ca şi cum şi-ar fi pierdut echilibrul şi vomită.
Gallo nu reuşea să-şi dezlipească privirea de băiatul mort.
— Asta este – cine face aşa ceva? întrebă el. Unde este…? Gaura asta! Este
mai rău decât tot ceea ce am – mai rău decât Srebrenica! Cine poate face aşa
ceva?
— A fost omorât aici? întrebă van Leeuwen.
— Uită-te la crengile astea rupte, spuse Gallo. L-a… aici undeva afară, el sau
cine ştie ce…
— Sau ea, completă doctorul.
— Un el – sau un ceva – sau o ea – l-a atacat şi l-a târât apoi în tufiş. Şi apoi
l-a…
Fotograful se şterse la gură cu o batistă din hârtie. Strigă apoi de acolo de
unde se afla:
— Asta nu a fost om! Şi continuă agitându-şi polaroidul prin aer: Oamenii nu
fac aşa ceva!
— Ce e cu…? Gallo se întrerupse în căutarea unui alt cuvânt. Fracturarea
frunţii ar fi putut fi provocată de un ciomag. Dar gura deschisă şi unde-i este…?
se împotmoli din nou. Nu se poate să fi dispărut. Nu este posibil. Cine face aşa
ceva? Era doar un copil…
— Câţi ani avea? întrebă van Leeuwen.
— Doisprezece, răspunse medicul, treisprezece. Poate paisprezece. Greu de
spus, aşa cum se prezintă lucrurile. Unii arată mai mari atunci când sunt morţi.
Van Leeuwen credea că, dimpotrivă, mai tineri. Nici unul nu arăta suficient
de vârstnic pentru a fi mort. Trecu de doctor îndreptându-se spre băiat. Ochii îi
erau închişi. Furnicile mişunau în şir de-a lungul marginii a ceea ce mai
rămăsese din obrazul său şi a ceea ce van Leeuwen, în lipsa unei descrieri
precise, numise doar pentru el rană.
— Mevrouw{1}, aţi terminat aici? i se adresă el fetei de la departamentul de
conservare a probelor.
Ea răspunse dând din cap. Van Leeuwen se aplecă pentru a goni furnicile de
pe tâmpla puştiului. Pentru o clipă doar, căci se repliară de îndată.
Comisarul descoperi în iarbă, chiar sub ureche, o aşchie de lemn. Scoase din
buzunarul paltonului o mănuşă, pe care şi-o trase peste degete. Apucă apoi şi
ridică aşchia cu vârful degetului mare şi al arătătorului. O examină cu exactitate,
de fapt atât cât era posibil în absenţa ochelarilor de citit. Şpanul era subţire ca un
ac cu gămălie, nu părea a proveni din crengi sau din scoarţa copacului. Van
Leeuwen îl duse la nas. Nu mirosea a nimic.
— Acoperiţi-l, dacă aţi terminat.
Îşi întoarse privirea către oamenii de la probe, care-şi încheiau activitatea şi
echipa de sanitari, care se îndrepta cu targa spre băiat.
— Uitaţi-vă şi la asta, îi spuse fetei care aduna dovezile şi-i întinse aşchia.
Cât credeţi că a zăcut victima aici?
— Nu era moartă încă atunci când acel cineva sau ceva l-a târât până aici, dar
după aceea totul trebuie să fi decurs foarte repede. Medicul ridică din umeri. Nu
s-a mai mişcat de loc.
— Cine l-a găsit?
Răspunse Gallo:
— Rottweilerul alergătorului de colo.
— Avea ceva la el, o legitimaţie, vreun abonament, un telefon mobil cu
adresă sau numere de telefon salvate în memorie?
— Nimic.
Van Leeuwen nu mai întrebă de martori, avea să o facă mai târziu. Dacă ora
decesului estimată de doctor era corectă, crima se petrecuse cu puţin timp înainte
de miezul nopţii, în parcul protejat de întuneric. Mort de Ziua Reginei, mai gândi
van Leeuwen; cine ştie, poate că ar fi trebuit desfiinţată monarhia. Îl luă cu frig
văzând cum medicii de la urgenţă împingeau în salvare targa cu corpul îngust.
Echipa de televiziune îşi fixase reflectoarele pe mortul acoperit, lumina lor alb-
argintie şi stridentă schimba într-un fel situaţia şi odată cu ea, viaţa şi moartea.
Libertatea presei, îşi spuse van Leeuwen.
Undeva băteau clopotele unei biserici. Dangătul lor se amesteca cu uruitul
elicopterului şi cu muzica îndepărtată. Un nor îşi făcuse loc în faţa soarelui apus
şi părea tivit în culori ruginii. Van Leeuwen privi în sus şi gândi că într-adevăr
vine vara. Se întoarse şi părăsi locul cu paşi mari, apăsaţi. Văzuse tot ceea ce era
de văzut şi mult mai mult decât ar fi dorit să vadă vreodată.
— Încotro mergi? strigă hoofdinspecteur{2} Gallo în urma sa.
— Acasă, zise van Leeuwen fără să se oprească din drum. Trebuie să mă
gândesc.
— La ce?
Van Leeuwen nu-i răspunse. Dar câţiva paşi mai târziu se opri brusc şi se
întoarse, pentru a-l căuta din ochi pe doctor.
— Vă înşelaţi, mijnheer{3}, strigă el, chestia asta de aici este imposibil să fi
fost făcută de oricine. O crimă da, poate fi comisă de oricare, dar aceasta nu este
o crimă. Este o născocire şi doar unul poate comite mereu o născocire. Am să-l
prind şi am să am grijă să nu mai aibă niciodată prilejul să inventeze ceva.
Ştia că percepuse o imagine nouă, în compania căreia cea a băiatului căzând
nu putea decât să pălească. Era conştient că această reprezentare îi va apărea în
faţa ochilor noaptea, ori de câte ori nu va putea să adoarmă şi în vis. Până când
va descoperi făptaşul, iar puştiul prăbuşit se va putea întoarce.
Trăia iar şi iar sfârşitul acestui copil, câteodată în somn, alteori – dacă nu era
atent – chiar şi ziua în amiaza mare. Imaginile puneau dintr-odată stăpânire pe
el. Veneau pur şi simplu din neant, erau ca un fel de hău prezent în viaţa sa, în
care tot cădea nepregătit. Existau şi momente în care-i dădeau pace, pentru că îl
preocupau alte poze. Mai puternice. Dar într-un final învingea de fiecare dată
băiatul de pe pervazul ferestrei, iar priveliştea îi sfâşia inima, iar şi iar.
Ajunsese la Alfa, se aşeză în spatele volanului şi închise un moment ochii.
Comisarul Bruno van Leeuwen, în vârstă de cincizeci şi patru de ani, ştia cu
siguranţă ce era frica.