Pentru a intelege lumea. O introducere in analiza sistemelor-lume

60 Pages·2013·0.711 MB·Romanian

by  Immanuel Wallerstein

C O L E C  I A P A N O P T I C O N
Idea Design & Print
Edituræ
Cluj
2013
I W
mmANuEL ALLErsTEIN
PENTru A ÎNELEgE LumEA.
O INTrODuCErE ÎN ANALIzA
sIsTEmELOr-LumE
Traducere şi notă terminologică de
OvIDIuIChINDELEANu
Idea Design & Print
Edituræ
Cluj
2013
volumul de faæ este o traducere dupæ: muLumIrI
Immanuel Wallerstein, World-Systems Analysis. An Introduction
Duke university Press, Durham and London 2004.
© Immanuel Wallerstein, 2004
© Idea Design & Print, Edituræ, 2012, pentru aceastæ ediie.
Cînd am căzut de acord să scriu această carte, s-a întîmplat să pri-
mesc din partea universităii Internaionale menéndez Pelayo din
www.ideaeditura.ro
san tan der, spania, invitaia de a ine un curs de vară de o săptămî-
nă pe tema “analizei sistemelor-lume”. Cursul a constat în cinci pre-
Editorii îi adresează mulumiri lui Immanuel Wallerstein legeri. Participanii erau în majoritate studeni şi tineri profesori din
pentru acordarea dreptului de publicare şi consultarea traducerii. universităi spaniole, cu relativ puină experienă în analiza sisteme-
lor-lume. Am folosit această oportunitate pentru a contura o primă
versiune a celor cinci capitole ale cării şi am beneficiat de răspunsu-
Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a româniei rile pe care le-am primit. Le mulumesc.
Wallerstein, Immanuel După ce am scris o primă versiune a acestei cări, am rugat patru
Pentru a înelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume/ Immanuel
prieteni s-o citească şi s-o critice. Cu toii sînt persoane cărora le res-
Wallerstein;
pect judecata de cititor şi experiena de pedagog. fiecare a fost însă,
trad. şi notă terminologică de Ovidiu ichindeleanu.
– Cluj-Napoca: Idea Design & Print, 2013 în moduri diferite, implicat în ori asociat cu analiza sistemelor-lume.
IsBN 978-606-8265-15-5 speram, aşadar, să primesc o gamă de reacii diferite şi aşa s-a şi întîm-
I. Ovidiu ichindeleanu(trad.) plat. Precum în alte ocazii similare, le rămîn recunoscător fiindcă că
321.7
m-au salvat de nerozii şi neclarităi. mi-au dat cîteva sfaturi înelep-
te, pe care le-am adoptat. Am rămas însă fidel ideii de carte pe care am
considerat-o mai folositoare, iar cititorii mei nu au nici o vină că amigno-
rat unele sfaturi. Cartea e mai bună însă mulumită lecturii atente a
lui Kai Erikson, Walter goldfrank, Charles Lemert şi Peter Taylor.
rEDACTOrIDECOLECIE
Ovidiu ichindeleanu
COrECTOr
???
TEhNOrEDACTOr
Lenke Janitsek
COPErTæ, CONCEPIEgrAfICæøITIPAr
Idea Design & Print, Cluj
5
P :
ENTru ÎNCEPuT
A
ÎNELEgE LumEA ÎN CArE TrăIm
Atît mass-media, cît şi specialişti din ştiinele sociale ne spun în mod
constant că, începînd cu ultimele decenii ale secolului XX, există două
lucruri ce domină lumea în care trăim: globalizarea şi terorismul.
Amîn două ne sînt înfăişate ca fenomene cu totul noi – primul aduce
sperane măree, al doilea pericole înfricoşătoare. guvernul statelor
unite pare a juca un rol central în progresul unuia şi în lupta pentru
stoparea celuilalt. Desigur, aceste realităi nu sînt însă doar america-
ne, ci globale. Ceea ce susine mare parte a acestei viziuni este sloga-
nul doamnei Thatcher, prim-ministru al marii Britanii în perioada
1979–1990: TINA (“There Is No Alternative”, “Nu există nicio alege-
re alternativă”). Ni se spune că nu există nicio opiune alternativă la
globalizare: toate guvernele trebuie să se supună exigenelor sale. Şi
ni se mai spune că nu există nici o soluie alternativă: dacă vrem să
su pravieuim, terorismul trebuie stîrpit în toate formele sale.
Aceasta nu e o imagine falsă, ci doar una foarte limitată. Dacă îne -
legem prin globalizare şi terorism nişte fenomene definite pe o perioa-
dă scurtă şi cu rază de aciune limitată, tindem să ajungem la concluzii
la fel de efemere ca ziarele. Prin urmare, nu vom putea înelege sen-
sul acestor fenomene, originile lor, traiectoria pe care o iau şi nici lucrul
cel mai important: locul lor în situaia de ansamblu. Tindem să le igno-
răm istoria. Nu putem potrivi toate piesele laolaltă, iar apoi sîntem
surprinşi cînd aşteptările noastre pe termen scurt nu sînt satisfăcute.
Cîi se aşteptau în anii 1980 ca uniunea sovietică să se prăbuşeas-
că atît de repede şi de paşnic cum s-a întîmplat în realitate? Şi cîi se
aşteptau în 2001 ca liderul unei mişcări de care puini auziseră, al-Qae -
da, să atace pe 11 septembrie cu atîta îndrăzneală turnurile gemene
din New York şi Pentagonul, cauzînd atîtea prejudicii? Şi totuşi, văzu-
te dintr-o perspectivă mai de durată, amîndouă evenimentele fac par -
te dintr-un scenariu mai amplu, ale cărui linii generale erau destul de
previzibile, chiar dacă nu am fi putut şti dinainte toate detaliile.
Parte a problemei e modul în care aceste fenomene au fost stu diate,
în dosare separate cărora le-am pus etichete speciale – politică, econo -
mie, structură socială, cultură –, fără a mai observa că aceste dosa-
re sînt mai degrabă construcii ale imaginaiei noastre decît realităi.
7
fenomenele cu care se ocupă aceste dosare separate sînt atît de strîns Eu însumi am scris şi am contribuit la analiza sistemelor-lume timp
intricate, încît fiecare îl presupune pe celălalt, fiecare îl influenează de mai mult de treizeci de ani. Am utilizat acest tip de analiză pentru
pe celălalt şi niciunul nu poate fi îneles fără a le lua în considerare pe a descrie istoria şi mecanismele sistemului-lume modern. Şi pentru a
celelalte. O parte a problemei e şi tendina de a elimina din analize- distinge structurile cunoaşterii. Am dezbătut-o ca metodă şi perspec -
le despre ce e şi ce nu e “nou” cele trei importante momente de coti- tivă. Nu am încercat însă niciodată să fixez totalitatea a ceea ce în-
tură ale sistemului-lume modern: 1) lungul secol al XvI-lea, în timpul seamnă pentru mine analiza sistemelor-lume.
căruia a apărut sistemul-lume modern ca economie-lume capitalis- De-a lungul acestor treizeci de ani, tipul de muncă înscris sub
tă; 2) revoluia franceză din 1789, ca eveniment mondial responsa- aceas tă titulatură s-a generalizat, iar practicienii săi s-au răspîndit geo-
bil pentru geocultura care a dominat ulterior, timp de două secole, grafic. Cu toate acestea, în interiorul lumii ştiinelor sociale istorice,
acest sistem-lume (o geocultură dominată, la rîndul său, de liberalis- analiza sistemelor-lume rămîne o perspectivă minoritară, de opoziie.
mul centrist); 3) revoluia mondială din 1968, care a prevestit faza ter- Am văzut-o lăudată, atacată şi destul de des reprezentată greşit ori
minală a sistemului-lume modern în care ne aflăm în prezent şi care interpretată eronat – uneori de către critici ostili şi nu foarte bine infor-
a subminat geocultura liberală centristă ce inea laolaltă sistemul-lume. mai, însă alteori chiar de persoane care se consideră adepi ori cel
susinătorii analizei sistemelor-lume, care constituie subiectul pu in simpatizani. Am decis că aş vrea să lămuresc într-un singur loc
acestei cări, au vorbit despre globalizare cu mult înainte de inventa- care sînt premisele şi principiile sale, pentru a oferi o viziune integra-
rea acestui cuvînt – dar nu ca despre ceva nou, ci ca fundament al siste - lă a perspectivei ce doreşte să se constituie într-un apel pentru o şti-
mului-lume modern, încă de la apariia acestuia în secolul al XvI-lea. in ă socială istorică integrală.
Am susinut că dosarele separate de analiză – care, în universitate, sînt Această carte e scrisă pentru trei tipuri de public deopotrivă. E scri-
numite discipline – mai degrabă împiedică decît ajută la înelegerea să pentru cititorul obişnuit, care nu are cunoştine specializate. Aceas-
lumii. Am susinut că realitatea socială, cea în interiorul căreia trăim tă persoană poate fi un student din primii ani de universitate sau un
şi care ne determină opiunile, nu este cea a multiplelor state naiona- membru al marelui public. În al doilea rînd, e scrisă pentru studen-
le ale căror cetăeni sîntem, ci o entitate mai largă, pe care o numim tul postuniversitar în ştiine sociale istorice, care vrea o introducere
sis temul-lume. Am mai susinut că acest sistem-lume conine multe serioasă în chestiunile şi perspectivele reunite sub titulatura analizei
instituii – state şi un sistem interstatal, întreprinderi productive, gos- sistemelor-lume. În fine, e scrisă pentru specialistul cu experienă, care
podării, clase, diferite grupuri identitare – şi că toate aceste instituii doreşte să se confrunte cu punctul meu de vedere, în cadrul unei comu-
formează o matrice care permite funcionarea sistemului, dar stimu- nităi tinere, dar tot mai numeroase de specialişti.
lează în acelaşi timp conflictele şi contradiciile care străbat sistemul. Această carte începe prin ceea ce muli cititori vor considera a fi un
Am mai afirmat că acest sistem e o creaie socială care are o istorie ocol. Primul capitol este o discuie despre structurile cunoaşterii din
ale cărei origini trebuie lămurite, ale cărei mecanisme persistente tre- sis temul-lume modern. E o încercare de a explica originile istorice ale
buie distinse şi a cărei inevitabilă criză terminală trebuie desluşită. acestui mod de analiză. Doar în capitolele 2–4 vom trata mecanisme-
Prin astfel de argumente, nu ne-am situat doar împotriva unei pări le efective ale sistemului-lume modern. Şi abia în capitolul 5, ultimul,
semnificative a doxei oficiale a celor aflai la putere, dar şi împotriva vom aborda viitorul posibil cu care ne confruntăm şi, prin urmare, rea-
cunoaşterii convenionale avansate timp de două secole de specialiş - lităile contemporane. unii cititori vor dori să sară imediat la ultimul
tii în ştiine sociale. Din acest motiv, am susinut că e important să capitol, transformîndu-l în introducere. Am structurat însă argumen-
reconsiderăm modul în care funcionează lumea în care trăim, dar şi tul în această ordine fiindcă am convingerea că, pentru a înelege nece-
modul în care am ajuns să concepem lumea. Analiştii sistemelor-lume sitatea analizei sistemelor-lume, cititorul (chiar şi cel tî năr şi începător)
consideră că articulează un protest fundamental împotriva moduri- are nevoie să “de-gîndească” multe din învăămintele deprinse înce-
lor în care s-a crezut că poate fi cunoscută lumea. mai credem şi că pînd cu şcoala primară, care sînt întărite zilnic de mass-media. Doar
apariia acestui mod de analiză e o reflexie sau o expresie a protestu- înfruntînd direct modul în care am ajuns să gîndim în prezent, putem
lui real împotriva inegalităilor profunde ale sistemului-lume, ceea ce începe să ne eliberăm gîndirea către căile ce permit, cred, să analizăm
constituie o miză politică centrală a timpurilor noastre. mai convingător şi mai folositor dilemele noastre contemporane.
8 9
Cările sînt citite în mod diferit de oameni diferii şi presupun că
fiecare din cele trei grupuri de cititori cărora mă adresez vor citi
această carte diferit. Pot doar să sper că va fi folositoare pentru fie-
care grup şi fiecare cititor în parte. Aceasta e o introducereîn analiza
sistemelor-lume. Nu are pretenia de a fi o totalizare. Cartea încear-
că să acopere toată gama de probleme, însă, fără îndoială, unii citi-
tori vor simi că anumite lucruri lipsesc, altele sînt supradimensionate
şi, bineîneles, că unele argumente sînt pur şi simplu eronate. Cartea
e concepută ca introducere la un mod de a gîndi şi, drept urmare, se
constituie şi într-o invitaie la o dezbatere deschisă la care sper să par-
ticipe toate cele trei tipuri de public.
ANALIzA
sIsTEmELOr-LumE
10
1. O
rIgINILE IsTOrICE ALE ANALIzEI
- .
sIsTEmELOr LumE
D
E LA DIsCIPLINELE DE ŞTIINE sOCIALE
LA ŞTIINELE sOCIALE IsTOrICE
Analiza sistemelor-lume a apărut în anii 1970 ca perspectivă nouă
asupra realităii sociale. Anumite concepte fuseseră folosite cu mult
înainte, iar altele sînt noi sau cel puin au primit nume noi. Concepte-
le pot fi înelese doar în contextul timpului lor, iar asta cu atît mai mult
în cazul perspectivelor integrale, ale căror concepte au sens în primul
rînd în corelaie, prin modul în care alcătuiesc un ansamblu. mai mult,
noile perspective pot fi înelese cel mai bine ca protest împotriva perspec -
tivelor mai vechi. O perspectivă nouă va pretinde mereu că perspec-
tiva veche, larg acceptată în prezent, e într-un mod semnificativ
inadecvată, înşelătoare ori tendenioasă, că perspectiva cea veche repre-
zintă, în consecină, mai degrabă un obstacol împotriva înelegerii rea-
lităii sociale decît un instrument pentru analiza acesteia.
Ca orice altă perspectivă, analiza sistemelor-lume s-a edificat pe
baza unor teze şi critici anterioare. Într-un anumit sens, aproape nici
o perspectivă nu poate fi cu totul nouă. Cineva a spus ceva similar, de
regulă, cu cîteva decenii sau secole mai înainte. Prin urmare, atuncicînd
spunem că o perspectivă e nouă, aceasta înseamnă doar că lumea e
gata pentru prima oară să ia în serios ideile respective ori că ideile au
fost reambalate într-o prezentare mai plauzibilă şi accesibilă pentru
mai muli oameni.
Povestea apariiei analizei sistemelor-lume e parte din istoria siste -
mului-lume modern şi a structurilor de cunoaştere maturizate ca
parte a acestuia. E foarte utilă plasarea începutului acestei poveşti la
mijlocul secolului al XvIII-lea, şi nu în anii 1970. Economia-lume ca-
pi talistă exista deja, la acel moment, de mai bine de două secole. Impe-
rativul acumulării infinite a capitalului crease nevoia de schimbare
tehnologică permanentă şi de expansiune permanentă a frontierelor
– geografice, psihologice, intelectuale, ştiinifice.
În consecină, a apărut nevoia de a cunoaşte modul în care cu-
noaştem şi de a întreba cum am putea cunoaşte. Pretenia milenară
a autorităilor religioase, cum că doar ele ar deine modul sigur de a
13
cunoaşte adevărul, fusese contestată deja de ceva timp în sistemul- denii urmează linii de studiu ce se termină cu calificări definite de de -
lu me modern. Opiunile seculare (adică nonreligioase) erau din ce în partamentele în interiorul cărora au studiat.
ce mai bine primite. filosofii şi-au asumat această sarcină, subliniind universitatea medievală avusese patru facultăi: teologie, medici-
că fiinele umane pot dobîndi cunoaştere folosindu-şi cumva minile, nă, drept şi filosofie. În secolul al XIX-lea, mai pretutindeni, faculta-
şi nu doar acceptînd adevărul revelat de o autoritate sau scriere religi- tea de filosofie a fost împărită în cel puin două facultăi separate:
oasă. filosofi ca Descartes şi spinoza – oricît de diferii ar fi între ei – una pentru “ştiine”, iar cealaltă pentru alte subiecte de studiu, numi-
au încercat să alunge cunoaşterea teologică într-un ungher privat, sepa- te uneori “ştiine umane”, alteori “arte” sau “litere” (sau ambele). În
rat de structurile principale ale cunoaşterii. anumite cazuri, s-a păstrat vechiul nume de “filosofie”. universitatea
În timp ce filosofii contestau acum dictatele teologilor, afirmînd că instituionaliza astfel ceea ce C. P. snow avea să numească mai tîr-
fiinele umane pot discerne adevărul direct prin folosirea facultăilor ziu cele “două culturi”, iar aceste două culturi se aflau în război. fie-
raionale, un grup tot mai mare de învăai, deşi erau de aceeaşi pă - care susinea că ar fi singurul fel sau măcar cel mai bun de a obine
rere în ceea ce priveşte rolul teologilor, au început să susină că aşa- cu noaştere. Ştiinele puneau accentul pe cercetarea empirică (experi-
nu mita cunoaştere filosofică constituia o sursă de adevăr tot atît de mentală chiar) şi testarea de ipoteze. umanioarele puneau accentul
arbitrară ca revelaia divină. Aceşti savani voiau să dea prioritate pe viziunea intuitivă, numită mai tîrziu înelegere hermeneutică.
anali zelor empiriceale realităii. Laplace a scris la începutul secolului al Astăzi, unica rămăşiă a unităii originare a cunoaşterii e faptul că abili -
XIX-lea o carte despre originile sistemului solar pe care i-a prezentat-o tarea cea mai înaltă conferită de toate artele şi ştiinele din universita -
lui Napoleon; acesta a remarcat că Laplace nu îl menionase deloc pe te este titlul de doctor philosophiae,“doctor în filosofie” (PhD = Doctor
Dumnezeu în cartea sa, altminteri foarte groasă. Laplace a răspuns: of Philosophy).
“sire, nu am nevoie de această ipoteză”. Aceşti savani s-au numit de Ştiinele au contestat capacitatea umanioarelor de a discerne ade-
atunci încolo oameni de ştiină. Cu toate acestea, trebuie să amin- vărul. În perioada anterioară a cunoaşterii unificate, căutarea ade văru-
tim că, cel puin pînă la sfîrşitul secolului al XvIII-lea, nu a existat o lui, binelui şi frumosului erau strîns corelate, dacă nu identice. Acum,
di fe renă clară între ştiină şi filosofie în modurile de a defini cunoaşte- oamenii de ştiină insistau că munca lor nu avea nimic de a face cu
rea. În acea vreme, Immanuel Kant considera normal să susină prele - cău tarea binelui sau a frumosului, ci doar a adevărului. Ei au lăsat cău-
geri despre astronomie, poezie şi metafizică. A mai scris şi o carte despre tarea binelui şi a frumosului pe seama filosofilor. Şi muli filosofi au
relaiile interstatale. Cunoaşterea era considerată încă un cîmp unitar. fost de acord cu această diviziune a muncii. Aşa că, diviziunea cunoaş-
În această perioadă de la sfîrşitul secolului al XvIII-lea a avut loc terii între cele două culturi a însemnat şi crearea unei bariere înalte între
ceea ce unii numesc astăzi “divorul” dintre filosofie şi ştiină. Cei care căutarea adevărului, de o parte, şi căutarea binelui şi a frumosului,
au dorit acest divor au fost susinătorii “ştiinei” empirice. Ei susineau de cealaltă. mai mult, oamenii de ştiină au pretins, în consecină, că
că teoretizarea prin inducie, bazată pe observaii empirice, oferă ar fi “neutri” din punct de vedere axiologic.
unicapoartă de acces la “adevăr” şi că aceste observaii trebuiau fă - În secolul al XIX-lea, facultăile de ştiină s-au împărit în multiple
cu te în aşa fel încît să permită reproducerea şi verificarea lor ulterioa- cîmpuri numite discipline: fizică, chimie, geologie, astronomie, zoolo -
ră de către alii. Ei insistaseră că deducia metafizică era speculaie fără gie, matematică şi altele. facultăile de umanioare s-au împărit în do -
valoare de “adevăr”. Astfel, ei au încetat să se mai considere “filosofi”. me nii ca filosofia, studiile clasice (greaca şi latina, scrierile Antichităii),
Tot în această perioadă a apărut universitatea modernă şi, într-a - istoria artei, muzicologia, limba şi literatura naională, limbile şi lite-
devăr, într-o măsură semnificativă, ca rezultat al acestui aşa-numit raturile altor zone lingvistice.
divor. Deşi a fost construită pe cadrul universităii medievale, univer- Problema cea mai dificilă a fost identificarea facultăii în care ar
sitatea modernă e o structură cu totul diferită. spre deosebire de cea putea intra studiul realităii sociale. Necesitatea unor asemenea cerce -
dintîi, ea angajează permanent profesori plătii, care nu sînt aproa- tări fusese evideniată de revoluia franceză de la 1789, de revoluia
pe niciodată membri ai clerului şi nu se grupează doar în “facultăi”, culturală pe care o cauzase aceasta în sistemul-lume modern. revo-
ci în “departamente” sau “catedre” din interiorul acestor facultăi. fie- luia franceză a propagat două idei cu adevărat revoluionare. Con-
care departament pretinde că e locul unei anumite “discipline”, iar stu- form primeia, schimbarea politică nu e excepională sau bizară, ci
14 15
normală şi constantă. Conform celei de-a doua, “suveranitatea” – adică ricului de mai tîrziu. Pentru a minimiza şi mai mult tendeniozitatea,
dreptul statului de a lua în mod autonom decizii în interiorul frontie- istoricii au susinut că e posibilă doar scrierea istoriei “trecutului”, nu
relor sale – nu mai e domeniul monarhului ori al puterii legislative, ci şi a “prezentului”, deoarece actul de articulare a prezentului în scris
îi revine “poporului”. Doar poporul poate legitima un regim. e marcat de pasiunile momentului. În orice caz, arhivele (controlate
Ambele idei s-au răspîndit şi au fost adoptate pe scară largă, în de autorităile politice) erau rareori “deschise” pentru istoric înainte
ciuda răsturnării politice a revoluiei franceze înseşi. Din momentul de trecerea unei perioade îndelungate (de la cincizeci la o sută de ani),
în care schimbarea politică a fost considerată normală, iar suverani- astfel că, oricum, istoricii nu aveau acces la documentele importan-
tatea – populară, a devenit foarte important pentru toată lumea să te ale prezentului. (În ultima parte a secolului al XX-lea, sub presiu-
îneleagă ce anume explica natura şi ritmul schimbării şi cum ajunge nea politicienilor din opoziie, multe guverne şi-au deschis arhivele mult
ori poate ajunge “poporul” să ia deciziile despre care se spune că i-ar mai repede. Şi chiar dacă această deschidere a avut unele consecine,
fi proprii. Aceasta este originea socială a ceea ce a primit mai tîrziu pare, de asemenea, adevărat că guvernele au găsit noi feluri de a-şi
numele de ştiine sociale. păzi secretele.)
Ce erau însă “ştiinele sociale” şi cum se situau ele în noul război din- Cu toate acestea, în ciuda tendinei mai “ştiinifice”, noii istorici
tre cele “două culturi”? Acestor întrebări nu li se poate răspunde cu nu au ales să se situeze în cadrul facultăii de ştiine, ci mai degrabă
uşurină, ba chiar se poate susine că nu li s-a oferit niciodată un răs- în cea de umanioare. Asta poate părea ciudat, din moment ce aceşti
puns satisfăcător. Iniial, ştiinele sociale au tins să se situeze la mijloc, istorici îi respingeau pe filosofi, din pricina enunurilor speculative ale
între “ştiinele pure” şi “umanioare”. La mijloc, dar nu întru totul con- acestora. mai mult, ei erau empirişti, iar astfel se putea aştepta ca ei
fortabil. Căci savanii din ştiinele sociale nu au elaborat o a treia cale, să rezoneze simpatetic cu savanii din ştiinele naturii. Numai că ei erau
distinctă, a lui a şti, ci s-au împărit între cei care înclinau spre o viziu- nişte empirişti ce îşi exersau suspiciunea în primul rînd împotriva ge-
ne “ştiinifică” sau “scientistă” despre ştiinele sociale şi cei care încli- neralizărilor la scară largă. Nu doreau să ajungă la formularea unor
nau spre o viziune “umanistă” a lor. Ştiinele sociale păreau a fi legate legităi ştiinifice şi nici măcar a unor ipoteze în acest sens, susinînd
la doi cai trăgînd în direcii opuse şi sfîşiate de aceştia. adesea că fiecare “eveniment” particular trebuia analizat în termenii
Cea mai veche ştiină socială e, desigur, istoria, un gen de activita - propriei sale istorii particulare. Teza lor era că viaa socială umană dife-
te şi o etichetă veche de mii de ani. Istoriografia a cunoscut o “revolu - ră în bună măsură de fenomenele naturale studiate de ştiinele pure,
ie” în secolul al XIX-lea, legată de numele lui Leopold ranke. Acesta datorită voinei omeneşti, iar accentul pus de ei pe ceea ce astăzi
a formulat cuvîntul de ordine potrivit căruia istoria ar trebui scrisă wie numim factorul uman i-a făcut să se considere mai degrabă “umanişti”
es eigentlich gewesen ist[aşa cum a fost cu adevărat]. ranke protesta îm - decît “oameni de ştiină”.
potriva practicii hagiografice a istoricilor, respectiv a depănării unor Care evenimente erau însă demne de atenia lor? Istoricii au avut
poveşti ce glorificau monarhi sau ări, inclusiv poveşti inventate. ranke de luat decizii în privina obiectelor de studiu. faptul că se bazau pe
a propus o istorie mai ştiinifică, una care evita speculaia şi fabulaia. documente scrise din trecut influena deja ceea ce se putea studia,
ranke a propus şi o metodă anume prin care ar putea fi scrisă o întrucît documentele din arhive erau scrise, în mare parte, de persoa-
asemenea istorie: prin căutarea de documente descriind evenimente, ne implicate în structuri politice – diplomai, funcionari, conducă-
care au fost scrise la momentul respectivelor evenimente. În cele din tori politici. Aceste documente scoteau la iveală prea puine despre
ur mă, asemenea documente vor ajunge să fie păstrate în ceea ce nu - fenomene neaflate în legătură cu întîmplări politice sau diplomatice.
mim arhive. Cînd studiau documente în arhive, presupoziia noilor isto- mai mult, această abordare se baza pe presupoziia că istoricii stu-
rici era că actorii momentului nu scriau pentru viitorii istorici, ci diau o zonă în care existau documente scrise. De aceea, în practica
dez văluiau ce gîndeau ei cu adevărat în momentul acela sau cel puin lor, istoricii din secolul al XIX-lea au tins să studieze în primul rînd pro-
ce voiau să-i facă pe ceilali să creadă. Desigur, istoricii admiteau că pria ară şi doar secundar alte ări considerate “naiuni istorice”,
astfel de documente trebuie tratate cu multă atenie, verificîndu-se că adică naiunile cu o istorie ce putea fi documentată în arhive.
ele nu sînt falsuri, dar o dată verificate, aceste documente erau con- Din ce ări proveneau însă aceşti istorici? Covîrşitoarea lor majo-
siderate a fi în bună măsură ferite de părtinirile supărătoare ale isto- ritate (probabil 95 de procente) provenea doar din cinci zone: frana,
16 17
marea Britanie, statele unite şi diferitele pări ale germaniei şi Italiei ări). Desigur, aceasta le-a adus recompense sociale, însă a produs şi
de mai tîrziu. Aşadar, prima istorie care a fost scrisă şi predată a fost o discuie metodologică în vederea justificării acestei alegeri. Ei au sus-
istoria acestor cinci naiuni. Dar a apărut o altă problemă: ce trebu- inut că metoda cea mai bună de a elimina părtinirile e utilizarea date-
ie inclus în istoria unei ări ca frana sau germania? Care sînt graniele lor cantitative şi că asemenea date puteau fi găsite în primul rînd în
sale geografice şi temporale? Cei mai muli istorici au decis să urmă- propriile ări, şi anume în prezentul imediat. mai mult, ei au susinut
rească istoria cît de departe în trecut, folosind frontierele teritoriale că, din moment ce se presupune existena unor legităi generale ale
ale prezentului, sau chiar pe acelea aşa cum erau ele revendicate în comportamentului social, nu contează locul unde sînt studiate aces-
prezent. Astfel, istoria franei a devenit istoria tuturor celor petrecu- te fenomene, întrucît ceea ce e adevărat într-un anumit loc şi timp e
te în interiorul granielor franei stabilite în secolul al XIX-lea. Asta era, adevărat pentru toate timpurile şi în orice loc. De să nu studiem
desigur, ceva arbitrar, dar a servit unui scop: întărirea sentimentelor atunci fenomenele pentru care dispunem de datele cele mai sigure,
naionaliste contemporane, fiind de aceea o practică încurajată de sta- adică datele cele mai cuantificate şi reproductibile?
tele respective. specialiştii din ştiinele sociale s-au mai confruntat cu o proble-
Şi totuşi, din practica istoricilor de a se restrînge la studierea tre- mă. Împreună, cele patru discipline (istoria, economia, sociologia şi
cutului decurgea faptul că ei aveau puine de spus referitor la situaiile politologia) studiau, de fapt, doar o mică poriune a lumii. În seco-
contemporane cu care se confruntau ările lor. Conducătorii politici lul al XIX-lea, cele cinci ări îşi impuneau puterea colonială asupra mul-
aveau însă nevoie de mai multă informaie despre prezent. Drept tor pări ale lumii şi erau implicate în comer sau, uneori, război cu
urmare, au răsărit noi discipline în acest scop. În principal, trei: eco- alte pări ale lumii. Era importantă şi studierea restului lumii. Cu toa -
nomia, politologia şi sociologia. Dar de ce treidiscipline pentru cer- te acestea, restul lumii părea cumva diferit. Părea neadecvată folosi-
cetarea prezentului şi doar una pentru cercetarea trecutului? fiindcă rea celor patru discipline occidentalizante pentru cercetarea acelor pări
ideologia liberală, dominantă în secolul al XIX-lea, a susinut că mo - ale lumii care nu erau considerate a fi “moderne”. Ca urmare, au luat
dernitatease defineşte prin diferenierea a trei sfere sociale: piaa, sta- naştere două discipline suplimentare.
tul şi societatea civilă. Cele trei sfere funcionau, s-a afirmat, după logici Prima a fost antropologia. Iniial, aceasta a studiat popoarele
diferite, trebuind să fie inute în separare una de cealaltă – în viaa socia- aflate sub stăpînire colonială reală sau virtuală. Antropologii stu-
lă, deci şi în viaa intelectuală. Ele trebuiau studiate în modurile dife- diau aceste populaii bazîndu-se pe anumite premise: grupurile stu-
rite care se potriveau fiecăreia – piaa de către economişti, statul de diate nu se bucurau de tehnologia modernă, nu deineau sisteme de
ştiinele politice, iar societatea civilă de sociologi. scriere proprii şi nici religii răspîndite dincolo de propriul grup. Aces-
Din nou a apărut întrebarea: cum atingem cunoaşterea “obiecti- te grupuri au fost numite în mod generic “triburi”: grupuri relativ mici
vă” a acestor trei sfere? răspunsul a fost diferit de cel al istoricilor. În (în termeni de populaie şi teritoriu ocupat), cu anumite obiceiuri co -
fiecare disciplină, viziunea care a ajuns să fie dominantă a fost aceea mune, o limbă comună şi, în anumite cazuri, o structură politică comu-
că aceste sfere ale vieii – piaa, statul şi societatea civilă – erau guver- nă. În limbajul secolului al XIX-lea, acestea erau considerate popoare
nate de legi ce puteau fi decantate prin analiză empirică şi generali- “primitive”.
zare inductivă. Această viziune a fost întocmai identică cu aceea pe Pentru a putea cerceta aceste popoare, ele trebuiau să se afle sub
care o aveau savanii puri despre obiectele lor de studiu. Aşa că nu - jurisdicia politică a unui stat modern care garanta ordinea şi acce-
mim aceste trei discipline “discipline nomotetice” (adică, discipline sul în sigurană al antropologului. Deoarece aceste popoare erau
aflate în căutarea legilor ştiinifice), spre deosebire de “disciplina atît de diferite cultural de cei care le studiau, principalul mod de in -
idiografică” care aspira să devină istoria – adică, o disciplină vizînd vestigaie a fost numit “observaie participativă”: observatorul trăia
singularitatea fenomenelor sociale. o vreme printre oamenii respectivi, încercînd să le învee limba şi să
s-a pus iar întrebarea: pe ce ar trebui să se concentreze studierea discearnă întreaga gamă a obiceiurilor lor. El sau ea folosea adesea in -
fenomenelor contemporane? specialiştii din ştiinele sociale nomote - termediari localnici ca interprei (atît lingvistic, cît şi cultural). Aceas -
tice se aflau în aceleaşi cinci ări ca istoricii şi şi-au studiat în primul tă practică s-a numit scrierea unei etnografii şi era bazată pe “munca
rînd propriile ări (ori, cel mult, au întreprins comparaii între cele cinci de teren” (spre deosebire de lucrul în bibliotecă sau în arhive).
18 19