Table Of ContentSergiu BR}NZ+
O
BIECTUL
INFRACŢIUNILOR
CONTRA PATRIMONIULUI
Monografie
CHIŞINĂU – 2005
0
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Drept
Sergiu BR}NZ+
O
BIECTUL
INFRACŢIUNILOR
CONTRA PATRIMONIULUI
Monografie
CHIŞINĂU – 2005
1
CZU 343.7
B 78
Sergiu BRÎNZĂ, doctor în drept, conferenţiar universitar
OBIECTUL INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI: Monografie.
- Chişinău, 2005. - 675 p.
Lucrarea este recomandată pentru publicare de Catedra Drept
Penal şi Criminologie şi de Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de Drept
a Universităţii de Stat din Moldova.
Recenzenţi: Constantin BULAI, doctor în drept, profesor universitar,
judecător la Curtea Constituţională a României;
Valeria ŞTERBEŢ, doctor în drept, Preşedintele
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
Trofim CARPOV, doctor în drept, conferenţiar universitar
Redactor: Ariadna Strungaru
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Brînză, Sergiu
Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului: Monogr. / Sergiu Brînză;
Univ. de Stat din Moldova. Facultatea de Drept. - Ch., 2005. - 675 p.
Bibliogr. p.641 (647 tit.)
ISBN 9975-70-414-X
1000 ex.
343.7
ISBN 9975-70-414-X © Sergiu Brînză, 2005
2
ARGUMENTUM
În ultimii ani a sporit semnificativ preocuparea oamenilor de ştiinţă faţă de
problema privind obiectul infracţiunii, problemă care generează numeroase discuţii
în contradictoriu. Această mare miză se explică prin reformarea continuă a legis-
laţiei penale şi prin necesitatea de a aduce claritate în ce priveşte clasificarea
precisă a faptelor infracţionale, la baza căreia este pus, de regulă, criteriul
obiectului juridic al infracţiunilor.
Nu putem afirma că nu există studii consacrate problemei menţionate. Pe par-
cursul ultimelor decenii, o serie întreagă de chestiuni de importanţă principială,
legate de problema obiectului infracţiunii, în general, şi a obiectului infracţiunilor
contra patrimoniului, în particular, a format subiectul numeroaselor investigaţii.
În pofida multiplelor dezbateri, nu a fost identificată o abordare unitară, catego-
rică, cu argumente la care nu se află răspuns, a acestei probleme de maximă com-
plicaţiune. Unele concluzii ale celor implicaţi în soluţionarea ei sunt mai aproape
de adevăr, altele – mult prea îndepărtate. Caracterul nedesăvârşit al investigaţii-
lor privind problema obiectului infracţiunii, însoţit de maniera contestabilă a
recomandărilor savanţilor, a avut un impact nefast asupra considerării la justa
valoare, de către factorii abilitaţi cu aplicarea legii penale, a rolului şi locului
obiectului infracţiunii în procesul de încadrare juridică a faptelor infracţionale.
Între timp, stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă etapa care încheie proce-
sul amintit. Dacă nu se reuşeşte a determina entitatea, care suferă atingere prin
săvârşirea infracţiunii, este compromisă întreaga activitate anterioară vizând
introducerea faptei în tiparul legii. În această ipoteză, apare riscul real de a admite
confuzia între faptele infracţionale aparţinând unor grupuri sau subgrupuri dife-
rite (de exemplu, furtul şi accesul ilegal la informaţia computerizată; escrocheria
şi practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător; delapidarea averii străine şi
abuzul de putere sau abuzul de serviciu; ocuparea bunurilor imobile străine şi
violarea de domiciliu; cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de
încredere şi dobândirea creditului prin înşelăciune; dobândirea sau comercializarea
bunurilor, despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală, şi spălarea
banilor etc.).
Aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale penale nu este deloc uşoară,
practica judiciară atestând crudul adevăr că uneori sunt pronunţate hotărâri ce
par ori chiar sunt contradictorii. În mare parte, neajunsurile legislaţiei şi greutăţile
în calea soluţionării cauzelor penale sunt condiţionate de lipsa unei baze suficiente
de cercetări ştiinţifice având scopul elaborării unor tratări aprofundate şi a unor
procedee de combatere a fenomenului infracţional care să-şi dovedească vitalita-
tea şi actualitatea. Nici infracţiunile contra patrimoniului nu au fost exceptate de
asemenea carenţe. Deşi ele alcătuiesc grosul statisticelor vizând rata infracţiona-
lităţii, nu întotdeauna există modele reuşite cu privire la aceste infracţiuni. Însă,
3
în absenţa unor instrumente oficiale adecvate de stabilire a semnelor infracţiuni-
lor amintite, trebuie să se apeleze la alte mijloace de contracarare a infracţiunilor
contra patrimoniului, fructificându-se modelele de tălmăcire doctrinară a regle-
mentărilor privind numitele infracţiuni. Mentalitatea perimată a timpului de odi-
nioară, asociativitatea raţiunii umane, unele imperative categorice, unele stereoti-
puri formate în procesul activităţii practice – toate acestea pot fi depăşite prin
apelarea la cercetările ştiinţifice de ultimă oră în domeniul dreptului penal.
Prin prisma retroacţiunii, aceste cercetări ştiinţifice trebuie să răspundă nevoi-
lor crescânde ale practicii dreptului penal. Or, dezvoltarea vertiginoasă a relaţiilor
sociale creează teren pentru creşterea exponenţială a noi şi noi scheme de comi-
tere a faptelor infracţionale. În aceste condiţii de sofisticare a metodelor infrac-
ţionale, devine extrem de dificilă găsirea unei matrice normative în care să fie
încadrată fapta săvârşită. Iată de ce practica glosării, a comentării sau a compilă-
rii ideilor altora, promovată uneori în doctrina penală, nu mai poate satisface
exigenţele actuale. Pe fondul exploziei informaţionale din ultima vreme, este
necesară ca niciodată apariţia unor lucrări – originale după conţinut şi fundamen-
tale ca factură – care să fructifice ideile, concepţiile, novaţiile creative, care, deşi
sunt uneori netradiţionale, denotă o dimensiune perspectivală de netăgăduit.
Cu cât mai temeinic şi mai deplin este explorată realitatea juridică şi legită-
ţile ei de dezvoltare, cu atât mai eficientă va fi aplicarea legii penale. Remarcăm
în context că lucrarea de faţă, avându-l ca autor pe dl Sergiu Brînză, este o inves-
tigaţie reuşită ce se situează – atât prin originalitatea selecţiei celor mai notorii
viziuni în materie, prin substanţialele observaţii critice formulate asupra lor, cât
şi prin concluziile autorului, precum şi prin modul de expunere a materiei – la
nivelul unor lucrări similare din literatura juridică occidentală.
În conjunctura curentă, când în centrul opiniei publice s-au focalizat proble-
mele elaborării şi confirmării valorilor general umane, când noua gândire se afirmă
tot mai mult în viaţa societăţii noastre, lucrarea de faţă apare ca o contribuţie
de maximă semnificaţie la investigarea unei teme al cărei grad de studiere de
până acum este prea departe de a fi mulţumitor. Dezvoltarea dreptului şi a ştiin-
ţei juridice a atins, la moment, acel nivel când rezumarea obiectului apărării
penale la natura de relaţii sociale deja nu mai poate satisface nici teoria, nici
practica. Pornind de la aceasta, autorul a conştientizat că este necesară cerceta-
rea relaţiilor sociale la un stadiu mai evoluat. Progresul ştiinţei dreptului penal,
iar într-o anumită măsură – a dreptului în general, depinde de gradul de profun-
zime şi multilateralitate a studiului asupra relaţiilor sociale, asupra conţinutului,
structurii, dinamicii şi mecanismului apariţiei, modificării şi dispariţiei acestor
relaţii.
Ceea ce imprimă o puternică notă lucrării este modul prin care autorul izbu-
teşte să introducă cititorul în materia temei abordate. Introducerea se face subtil,
şi nu ex abrupto, deci de o manieră încât chiar unui cititor neavizat să i se des-
chidă însemnătatea obiectului infracţiunii. Într-adevăr, tocmai obiectul infracţiunii
ne permite să determinăm ce anume infracţiune a fost săvârşită. Acest rol deose-
bit al obiectului infracţiunii se explică prin aceea că faptele oamenilor, ca atare,
indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o, devin socialmente periculoase numai în
cazul în care ele prezintă o ameninţare pentru careva entitate ocrotită de legea
4
penală. În plus, obiectul infracţiunii condiţionează nu numai apariţia interdicţiei
juridico-penale, dar, într-o bună măsură, structura juridică a acestei interdicţii,
volumul şi limitele apărării juridico-penale, precum şi multe din elementele obiec-
tive şi subiective ale componenţei de infracţiune. De asemenea, prin mărimea
atingerii cauzate obiectului protecţiei penale se stabilesc urmările prejudiciabile
ale faptei infracţionale, la fel importanţa sau lipsa de importanţă a acţiunii sau a
inacţiunii (alin.(2) art.14 CP RM).
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că obiectul infracţiunii are o semni-
ficaţie de prim-rang în vederea configurării conceptului material al infracţiunii.
În lipsa indicării entităţii, aflate sub ocrotirea reglementărilor penale, nu este
posibilă formularea acestui concept. Or, tocmai aspectul material în conceptul de
infracţiune permite învederarea esenţei sociale a dreptului penal, a rolului său
de cel mai eficace garant al respectării dreptului şi intereselor legitime ale omului.
Nu în ultimul rând, este necesar a menţiona că obiectul infracţiunii constituie
principalul criteriu de sistematizare a Părţii Speciale a legislaţiei penale. Anume
sistemul entităţilor, apărate de legea penală, determină structura Părţii Speciale
a Codului penal. Reflectând priorităţile politicii penale a statului, precum şi
primordialităţile valorice ale societăţii, sistemul legislaţiei penale condiţionează
caracterul prejudiciabil şi esenţa socială a fiecărei infracţiuni în parte. Pe lângă
aceasta, sistemul dat defineşte traiectoria de dezvoltare a societăţii, prefigurează
orientarea strategiilor de evoluţie în politică, economie, cultură, domeniul social etc.
Laitmotivul lucrării de faţă ca şi cum se întruchipează în apelul autorului de a
activiza elaborările ştiinţifice aprofundate ale tezelor de bază din teoria dreptului
penal, ale căror rezultate au constituit pe vremuri faima şcolii naţionale a drep-
tului penal. Ieşirea la lumină a prezentei monografii sporeşte mult potenţialul ce
permite lichidarea imperfecţiunilor de percepţie a spiritului legii penale, precum
şi pune la punct prezentarea la timp a indicilor calitativi şi cantitativi, necesari
pentru efectuarea analizei şi pentru asigurarea legăturii inverse, ceea ce prezintă
interes atât pentru teoreticieni, cât şi pentru practicieni. Centrat pe problematica
mereu actuală a obiectului infracţiunilor contra patrimoniului, mesajul lucrării de
faţă trebuie să fie recepţionat de cei care au realizat că, în condiţiile edificării
statului de drept şi ale implementării standardelor normative ale Uniunii Europene,
asigurarea intangibilităţii patrimoniului persoanei trebuie făcută în limitele legii
penale, prin stricta diferenţiere şi individualizare a răspunderii penale şi a pedepsei.
Acest obiectiv e greu de îndeplinit ţinând cont de concizia şi caracterul lapidar
al textului Codului penal. Într-adevăr, încă Seneca menţiona în Epistole: “Legea
trebuie să fie scurtă”. În aceste circumstanţe numai buna înţelegere poate suplini
legea penală. De exemplu, noţiunea de sustragere, extrem de importantă pentru
aplicarea justă a legii penale, nu este explicată nici în Codul penal, nici în alte surse
oficiale de interpretare. Apelând la surse neoficiale, foarte numeroase şi deseori
divergente una faţă de alta, persoana care aplică legea penală este pusă în
primejdia de a se substitui legiuitorului şi de a-şi aroga volens-nolens competenţe
de creaţie a legii, depăşindu-şi astfel atribuţiile şi, deseori, alegând o soluţie
care vine în dezacord cu litera legii.
În lumina principiului legalităţii (proclamat în art.3 CP RM), judecătorul este
condamnat (cel puţin moralmente), când este achitat un vinovat. De aceea, punctul
5
cardinal al ideii prezentei lucrări este exprimat nu doar în a propune specialiştilor
în materie prescripţii de soluţionare a celor mai dificile chestiuni teoretico-
practice vizând domeniul infracţiunilor contra patrimoniului, dar şi în a recomanda
forului legiuitor să perfecţioneze, după toate canoanele tehnicii legislative, legea
penală, să acopere golurile informaţionale, astfel încât să fie prevenite tentaţiile
de “a ocupa locul” legiuitorului.
În afară de aceasta, meritul dlui Sergiu Brînză constă în aceea că el şi-a asumat
o diligenţă deosebit de ingrată şi dificilă – de a analiza în mod critic toate operele
în materie ale savanţilor din România şi Federaţia Rusă. În această ordine de idei,
critica autorului este tacticoasă şi constructivă. Totodată, este notabil faptul că
autorul evită să recurgă la argumentum ad verecundiam, când este citată o
personalitate, ca şi cum acel citat ar fi dovada irefutabilă a tezei respective.
Într-un stil temperat, dar şi verificat logiceşte, autorul îl apropie pe cititor de
propriile concluzii, care nu pot să nu atragă prin caracterul lor neordinar, mai
ales prin perspectiva ştiinţifică fecundă. Teoriile ştiinţifice, pe care le dezvoltă
dl Sergiu Brînză, ca şi cum sparg cadrul îngust al doctrinei penale şi pătrund în
domeniul teoriei generale a dreptului şi al dreptului civil.
Trebuie să fim recunoscători autorului doar pentru simpla înşiruire a chestiu-
nilor, pe care şi le-a propus în calitate de obiect de bază al intereselor sale
ştiinţifice, chestiuni la care a găsit soluţii suficient de chibzuite în plan teoretic
şi fundamentate din punct de vedere practic: care sunt direcţiile principale de
sporire a eficienţei prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra patrimoniului?
care este natura juridică şi întinderea obiectului infracţiunilor contra patrimo-
niului? care este rolul relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu în cazul săvârşirii
infracţiunilor contra patrimoniului? trebuie oare puse în concordanţă reprezentă-
rile despre obiectul infracţiunii cu conceptul infracţiunii, sau, viceversa, conceptul
infracţiunii trebuie coordonat cu asemenea reprezentări? care este gradul de
congruenţă între obiectul juridic şi obiectul material? în care cazuri există un
obiect juridic simplu, iar în care – un obiect juridic complex sau un obiect juridic
multiplu? de ce în unele cazuri relaţiile sociale cu privire la patrimoniu au calita-
tea de obiect juridic principal, iar în alte cazuri ele au calitatea de obiect juridic
secundar? de ce unele infracţiuni au nu un singur obiect juridic secundar, ci câteva?
care este legătura dintre noţiunile “infracţiuni contra patrimoniului” şi “infracţiuni
patrimoniale”? care este raportul dintre conceptele “proprietate” şi “patrimoniu”
în contextul apărării juridico-penale? constituie oare redenumirea capitolului legii
penale din “Infracţiuni contra proprietăţii” în “Infracţiuni contra patrimoniului”
o schimbare de formă sau o schimbare de fond? este oare necesară recriminaliza-
rea faptelor îndreptate împotriva proprietăţii intelectuale? etc.
Pornind de la teza că funcţia gândirii este aceea de a forma idei care să se
dovedească utile în practică, autorul nu doar oferă celor interesaţi reţete de
explorare a obiectului infracţiunilor contra patrimoniului, ci, mai ales, prezintă
metodici fructuoase şi funcţionale în găsirea unor rezolvări aplicabile la proble-
mele şi nevoile vieţii concrete. În acest fel, pe lângă destinaţia gnoseologică, pre-
zenta lucrare are şi o certă pondere stimulatorie, provocând practicianul jurist să
nu fie un simplu executor, ci să-şi exploateze întreaga potenţialitate creativă. În
acelaşi timp, menirea prezentei monografii constă în a-l pregăti pe student,
6
masterand sau doctorand să se încadreze în actul de edificare a societăţii în care
să domnească puterea legii, iar nu legea puterii. Mai mult, menirea este în a-i
invita pe reprezentanţii tineretului studios să coparticipe în procesul de instruire,
aceasta demonstrând deosebita măiestrie pedagogică şi rafinamentul psihologic
al autorului.
Apreciind ţinuta impecabilă a bazei metodologice de care autorul s-a sprijinit
în studierea unor astfel de categorii ale dreptului penal ca “obiectul apărării
penale”, “obiectul juridic”, “obiectul material”, “relaţiile sociale”, “valoarea
socială”, “infracţiunile contra patrimoniului”, “obiectul infracţiunilor contra patri-
moniului” etc., considerăm necesară concentrarea atenţiei cititorului asupra celor
mai importante idei, teze, concepţii ale autorului, care pun într-o nouă lumină
cele mai controversate probleme ale ştiinţei şi practicii dreptului penal vizând
tematica obiectului infracţiunilor contra patrimoniului.
În primul rând, se propune reabilitarea şi consacrarea, ca element al noţiunii
legale a infracţiunii din alin.(1) art.14 CP RM, a noţiunii de pericol social, carac-
terizând una dintre trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii. Prin acesta ar
fi substituit termenul juridiceşte inexpresiv de prejudiciabilitate. Promotorii
acestui termen consideră că renunţarea la noţiunea de pericol social subliniază
faptul că dreptul penal apără contra infracţiunilor nu doar interesele sociale, ca
valori sociale, dar şi drepturile şi interesele fiecărui om luat în parte, ca valori
individuale. În replică, autorul menţionează, absolut întemeiat, că legea penală
nu apără valori pur personale, ci valori sociale sau, altfel spus, valori transperso-
nale. Legea penală apără o valoare, pentru că aceasta aparţine unui actor la
viaţa socială, deci pentru că această valoare este o piesă din construcţia ordinii
de drept.
De asemenea, autorul supune criticii teza “monocromă”, răspândită în perioada
sovietică, conform căreia relaţiile sociale constituie indicele unic al conţinutului
noţiunii de obiect al infracţiunii. Sunt aduse argumente care denotă că noţiunea
de relaţii sociale nu dezvăluie în mod plenar esenţa obiectului infracţiunii. De
aceea, modelul mai optim al noţiunii de obiect al infracţiunii trebuie să includă şi
valorile sociale, în raport cu care se formează relaţiile din societate. Se arată că
astfel se ia în calcul dimensiunea axiologică a obiectului infracţiunii, adică se
stabileşte că legea penală trebuie să ia sub apărare numai acele entităţi care
corespund necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea.
Examinând chestiunea ilegitimităţii şi netemeiniciei raportării unor asemenea
entităţi ca dreptul subiectiv, interesul, bunul, persoana şi norma de drept la
obiectul apărării penale, dl Sergiu Brînză oferă explicaţii care se disting prin
enciclopedism, rigorism şi discurs pragmatic. Criteriile de evaluare la care sunt
supuse numitele entităţi, în raport cu capacitatea lor de a constitui obiectul
apărării penale, se raportează la spiritul legii şi la voinţa legiuitorului, amintind
de faptul că legea penală este de strictă interpretare şi că orice improvizaţie şi
divagaţie asupra sensului şi semnificaţiei legii penale pot periclita bunul mers al
procesului de justiţie.
În continuarea acestui demers, autorul caracterizează cele trei variante de
“mecanism” de atingere infracţională asupra obiectului infracţiunii. În acest fel,
se precizează rolul noţiunilor “victima infracţiunii”, “drepturile şi interesele par-
7
ticipantului la relaţiile sociale” şi “obiectul material” vizavi de conceptul de
obiect al infracţiunii. În acest sens, semnalăm că argumentele autorului sunt dis-
tribuite în ordinea regulilor de coerenţă logică, iar o linie de susţinere se desfă-
şoară până la obţinerea acceptului.
Cercetând noţiunea de patrimoniu în contextul apărării penale, autorul evocă
şi o multitudine de definiţii doctrinare ale acestei noţiuni, reuşind să focalizeze
pluralitatea de sensuri aparent ireductibile la o singură semnificaţie – cea de
entitate ideală cuprinzând drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale persoanei. De
asemenea, investigând raportul dintre noţiunile “patrimoniu” şi “proprietate” în
contextul apărării penale, autorul îl clarifică magistral, menţionând că denumi-
rea “infracţiuni contra patrimoniului” este, vizavi de ocrotirea pe care o asigură
legea penală, mai adecvată decât denumirea “infracţiuni contra proprietăţii”, din
moment ce legea penală exercită această ocrotire sub aspectul menţinerii poziţiei
faptice a bunurilor, poziţie care poate să derive din alte drepturi reale decât din
dreptul de proprietate. Prin aceasta, autorul sugerează că în noua lege penală,
care a adoptat prima din denumirile specificate, sfera de apărare a relaţiilor
sociale patrimoniale a devenit mai largă în comparaţie cu cea circumscrisă de
Codul penal anterior. Această lărgire a potenţialului de ocrotire este benefică pe
fondul extinderii domeniului drepturilor reale, în reglementarea noului Cod civil.
Studiind problema structurii patrimoniului, privită în conjunctura ocrotirii
penale, dl Sergiu Brînză investighează sensurile cele mai adânci ale noţiunii de
element al patrimoniului, plonjând în straturile de înţeles ale legii, încercând să
reconstruiască lumea faptelor din perspectiva acestora. Putem observa cum în
intenţia de a obţine adevărul juridic autorul substituie argumentele cu un grad
ridicat de dificultate de acceptare prin argumente subsidiare cu un grad mai mic
de dificultate de acceptare. Se postulează că, de felul lor, nici bunurile mate-
riale, nici drepturile reale nu pot fi catalogate ca obiecte ale infracţiunilor contra
patrimoniului.
Analiza discuţiilor duse în ştiinţa dreptului penal confirmă semnificaţia elaboră-
rii teoretice a noţiunii de drept penal al contractelor, în vederea determinării
unor abordări întemeiate metodologic ale soluţionării sarcinilor concrete de apli-
care a normelor privind răspunderea pentru unele infracţiuni contra patrimoniului
şi unele infracţiuni economice. Nu în ultimul rând, datorită neglijării metodelor
ştiinţei dreptului penal, destinatarii legii penale nu pot adesea găsi răspuns la
chestiunile principale de controversă, legate de descoperirea elementelor consti-
tutive ale faptelor formând dreptul penal al contractelor. Pentru a uşura sarcina
acestor destinatari, autorul şi-a propus să utilizeze plenar arsenalul metodologic
al ştiinţei dreptului penal. În acest sens, mai cu seamă metoda comparativă şi
metoda istorică, pe care le foloseşte pentru a descoperi rolul şi locul dreptului
penal al contractelor în sistemul dreptului penal, sunt de o eficienţă incontesta-
bilă.
Deosebit de interesante sunt propunerile dlui Sergiu Brînză privind extrapo-
larea noţiunii de bun mobil, privit ca obiect material al sustragerii, asupra unor
entităţi incorporale, cum ar fi: energia având valoare economică, serviciul tele-
fonic, banii fără numerar, titlurile de valoare nematerializate etc. Descoperind
relaţii sintagmatice şi contextuale noi între noţiunea de bun mobil şi rezultatele
8
progresului tehnico-ştiinţific, autorul demonstrează că, prin utilizarea procedeului
tehnico-juridic “fictio juris”, o asemenea extrapolare ar fi profitabilă în sensul
eficientizării aplicării legii penale. În cadrul acestei demonstraţii se apelează
practic la toate actele normative extrapenale în materie de energetică, telecomu-
nicaţii, decontări fără numerar, valori mobiliare etc., astfel că dezvoltarea susţi-
nerii fiecărei propuneri are loc prin utilizarea tuturor mijloacelor intelectuale
care contribuie la antrenarea resorturilor utile obţinerii acceptului.
În acţiunile de importanţă cardinală orientate spre fundamentarea ştiinţifică
a reformei dreptului penal se înscrie şi studiul extrem de argumentat, din cadrul
monografiei de faţă, consacrat obiectelor tuturor infracţiunilor contra patrimo-
niului, incriminate în cadrul Capitolului VI din Partea Specială a Codului penal al
Republicii Moldova. Autorul a realizat că cercetarea obiectului infracţiunilor
contra patrimoniului nu se poate limita la obiectul juridic generic al acestora, ci
trebuie să cuprindă şi obiectele specifice ale faptelor infracţionale componente.
În demersul său privind definirea noţiunii obiectului unei sau altei infracţiuni
contra patrimoniului, autorul izbuteşte nu doar să distingă ceea “ce spune” incri-
minarea concretă în privinţa obiectului juridic special, ci şi argumentează suficient
că a fost distins anume sensul normativ just şi justificator. Tratând cu profun-
zime şi, în acelaşi timp, cu largă deschidere şi pregnantă originalitate subiectul
atât de pretenţios al uneia dintre cele mai însemnate diviziuni ale Părţii Speciale
a dreptului penal, autorul vădeşte că noutatea ştiinţifică a respectivei creaţii
este indubitabilă: nimeni până la ora actuală nu a prezentat o imagine atât de
amplă şi elaborată a obiectelor juridice speciale ale infracţiunilor contra patrimo-
niului. Valoarea aplicativă a soluţiilor identificate este incontestabilă. De aceea,
este imperioasă înglobarea tuturor acestor propuneri preţioase într-o hotărâre
explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, astfel încât întregul corp al
magistraţilor (şi nu numai) să beneficieze de aceste remarcabile contribuţii la
unificarea practicii judiciare tinzând spre includerea precedentului în înfăptuirea
actului de justiţie.
În plină operă de modernizare a legislaţiei penale, este mai mult decât saluta-
bilă iniţiativa autorului de constituţionalizare a legislaţiei penale, adică de con-
stituire a unor garanţii juridico-penale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Pornind de la aceea că dreptul asupra proprietăţii intelectuale, proclamat în art.33
al Constituţiei, reprezintă de asemenea un drept fundamental, dl Sergiu Brînză
recomandă ca şi acest drept să beneficieze de garanţii juridico-penale. Într-adevăr,
nu pot să existe drepturi constituţionale mai mult sau mai puţin fundamentale.
Orice relativizare în acest sens este contraindicată. Iar dacă dreptului la secretul
corespondenţei, dreptului la accesul la informaţie, dreptului de a alege şi de a fi
ales etc. le sunt oferite garanţii juridico-penale, de ce n-ar profita de aceleaşi
garanţii dreptul asupra proprietăţii intelectuale? Expunerea vizând problematica
ocrotirii penale a proprietăţii intelectuale se înscrie cu succes printre punctele
de onoare ale prezentei lucrări. Drept o manifestare a stilului individual al
autorului pot fi interpretate documentarea meticuloasă asupra materiei tratate,
precum şi temeritatea de a nu se descuraja în faţa enormităţii sarcinii de a sonda
un câmp de cercetare a cărui utilitate excepţională nu o realizează încă toţi juriştii.
9
