Table Of ContentNoul Cod Civil - Comentariu pe articole
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
Cuvânt-înainte
Abrevieri
Titlul preliminar - Despre legea civilă
Cartea I - Despre persoane
Cartea a II-a - Despre familie
Cartea a III-a - Despre bunuri
Cartea a IV-a - Despre moştenire şi liberalităţi
Cartea a V-a - Despre obligaţii
Cartea a VI-a - Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor
Cartea a VII-a - Dispoziţii de drept internaţional privat
Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nr. 71/2011
Tabel corespondenţe NCC – C.civ. din 1864 şi alte acte normative
Cuvânt-înainte
Intrarea în vigoare a Noului Cod civil – Legea nr. 287/2009 – la 1 octombrie 2011, ca urmare a adoptării Legii nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, a reprezentat un moment de reformă legislativă fără precedent în
istoria juridică recentă a României, comparabil doar cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului civil de la 1864.
Cele două momente au însă caracteristici şi semnificaţii deosebite, determinate în mod firesc de contextul istoric
diferit în care au fost adoptate cele două importante acte normative, de evoluţia economică, socială şi culturală a
societăţii româneşti şi, poate, mai ales de procedura de redactare a codurilor, precum şi de sursele de inspiraţie
utilizate de redactorii textelor.
Astfel, după cum se ştie, în 1864 Codul civil român a fost redactat în 40 de zile 1 , având ca model, într-o proporţie
covârşitoare, Codul civil francez de la 1804, precum şi proiectul de Cod civil italian şi Legea belgiană a privilegiilor şi
ipotecilor.
Prin comparaţie, Codul civil intrat în vigoare în 2011 a traversat o îndelungată perioadă de redactare (prima comisie
fiind constituită la nivelul Ministerului Justiţiei încă în 1997), a cunoscut diverse variante (una dintre ele fiind chiar
adoptată de Senatul României în anul 2004) şi a avut ca surse de inspiraţie (fără ca lista să fie exhaustivă) Codul civil
francez (modificat substanţial în cele două secole de aplicare), Codul civil italian, Codul civil elveţian, Codul
elveţian al obligaţiilor sau Codul civil din Québec (rămas, în mod evident şi într-o proporţie covârşitoare, de
sorginte napoleoniană). De asemenea, au fost utilizate, mai ales în materia obligaţiilor, proiectele europene de
unificare a dreptului obligaţiilor şi contractelor: Principiile UNIDROIT sau Principiile Dreptului European al
Contractelor. Din acest punct de vedere, la cunoştinţa noastră, Noul Cod civil este singura legislaţie europeană în
vigoare care a integrat unele din textele proiectelor menţionate.
În condiţiile acestei reforme legislative majore, era de aşteptat o reacţie firească şi rapidă a doctrinei, a autorilor de
drept civil, care să realizeze o analiză „la cald” a noii reglementări, fundamentale pentru funcţionarea oricărei
societăţi. Reacţia s-a şi produs, o serie de autori – aparţinând unor şcoli de drept diferite şi având ca preocupare de
bază fie teoria, fie practica dreptului – au publicat deja articole, studii şi chiar cursuri universitare în diverse materii,
pornind de la reglementările din Noul Cod civil român. Lipsea însă, până la apariţia lucrării aici prezentate, un „tip”
de operă, poate nu foarte popular în tradiţia lumii juridice româneşti, dar din ce în ce mai prezent în ultimii ani, şi
anume un comentariu pe articole al noului cod (de altfel, un astfel de comentariu nu a fost realizat, din câte ştim,
nici cu privire la Codul civil de la 1864).
Aşa fiind, se poate spune că „Noul Cod civil – Comentariu pe articole” este prima lucrare de acest gen şi de o
asemenea amploare din literatura juridică română. Aşteptat de întreaga comunitate a juriştilor din România,
volumul este opera unui colectiv de 33 de autori, majoritatea fiind atât teoreticieni, cât şi practicieni ai dreptului,
ceea ce asigură o viziune pragmatică asupra interpretării şi aplicării textelor din cod. Printre aceştia se regăsesc şi o
serie de magistraţi (sau asimilaţi acestora) din Ministerul Justiţiei, membri ai echipei „tehnice” din comisia care a
redactat proiectul Noului Cod civil, ceea ce le-a permis cunoaşterea „voinţei” legiuitorului şi, astfel, adăugarea unui
plus de exactitate explicaţiilor realizate. În acelaşi timp, autorii provin din toate şcolile de drept importante din
România, asigurând o „acoperire naţională” fără precedent în istoria doctrinei juridice româneşti.
Totodată, coordonatorii volumului sunt nume consacrate în domeniu, cu o evoluţie profesională remarcabilă, care
garantează, prin onestitatea lor ştiinţifică, valoarea comentariului.
Valorificând doctrina şi jurisprudenţa (atât cea naţională, cât şi cea a instanţelor europene de la Luxembourg şi
Strasbourg) de până la 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului cod), în măsura – adesea semnificativă – în
care acestea îşi păstrează valabilitatea, comentatorii nu numai că explică modul în care trebuie interpretate şi
aplicate textele, dar realizează şi o extrem de utilă corelare cu alte articole din cod, cu normele din Codul civil de la
1864, cu articolele din Constituţie şi cu legile speciale. Dincolo de contestările şi criticile, fireşti, pe care le va genera
un astfel de demers, lucrarea nu va trebui să lipsească din biblioteca niciunui jurist din România şi se va dovedi,
mult timp de acum înainte, un volum de referinţă în spaţiul juridic românesc.
Într-un asemenea moment se cuvine să fie menţionaţi toţi cei fără de care apariţia acestei lucrări nu ar fi fost
posibilă. Evident, în primul rând este vorba de autorii lucrării, care s-au dedicat într-un mod exemplar realizării
unui proiect de o asemenea anvergură. Apoi, trebuie amintită contribuţia celorlalţi coordonatori – Domnul Profesor
univ. dr. Eugen Chelaru, Doamna avocat şi doctor în drept Rodica Constantinovici, Domnul Profesor univ. dr. Ioan
Macovei –, a căror activitate a fost complicată şi laborioasă, având un scop dificil, şi anume (dincolo de controlul
ştiinţific) realizarea, fie şi parţială, a unei unităţi de abordare în redactarea comentariilor; acolo unde acest obiectiv
nu a fost atins încă, viitoarele ediţii ale cărţii vor aduce, în mod sigur, îmbunătăţiri semnificative. Dar nu poate fi
aici omisă munca extrem de complicată şi de solicitantă a redactorilor de carte, Nicoleta Solomon şi Ioana
Pădurariu, ale căror dedicare şi eforturi trebuie amintite şi recunoscute. Tehnoredactarea a fost asigurată de un
profesionist în materie, Domnul Cătălin Mantu. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, se impune să fie recunoscut
faptul că iniţiativa realizării acestei lucrări aparţine Editurii C.H. Beck, mai precis Domnului Director general Radu
Dimitriu şi Domnului Director editorial, prof. univ. dr. Valerian Cioclei.
Tuturor acestora le adresez mulţumirile mele sincere.
Conf. univ. dr. Flavius A. Baias
Decan – Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti
1
A se vedea C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Ed. Librăriei Leon
Alcalay, Bucureşti, f.a., p. 18.
Abrevieri
I. Publicaţii periodice
AUB – Analele Universităţii Bucureşti
BC – Buletinul Casaţiei
B.Of. – Buletinul Oficial
CJ – Curierul Judiciar
Dreptul – Revista Dreptul
LP – Revista Legalitatea Populară
M.Of. – Monitorul Oficial
PR – Pandectele Române
RDC – Revista de Drept Comercial
RDP – Revista de Drept Public
RRD – Revista Română de Drept
RRDP – Revista Română de Drept Privat
RTD civ. – Revue Trimestrielle de Droit civil
SCJ – Studii şi Cercetări Juridice
SDR – Studii de Drept Românesc
II. Instanţe
CA – Curtea de apel
CC – Curtea Constituţională
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie
ICCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
secţ. civ. – secţia civilă
secţ. civ. şi de propr. – secţia civilă şi de proprietate intelectuală
int.
secţ. com. – secţia comercială
secţ. cont. adm. – secţia de contencios administrativ
Trib. – Tribunalul
Trib. jud. – Tribunalul judeţean
TS – Tribunalul Suprem
III. Acte normative
C.civ. – Codul civil din 1864
C.com. – Codul comercial
C.fam. – Codul familiei
C.muncii – Codul muncii
C.silvic – Codul silvic
C.pen. – Codul penal
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă
C.proc.fisc. – Codul de procedură fiscală
H.G. – Hotărârea Guvernului
LPA – Legea de punere în aplicare a noului Cod civil
NCC – noul Cod civil
NCP – noul Cod penal
NCPC – noul Cod de procedură civilă
NCPP – noul Cod de procedură penală
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
IV. Alte abrevieri
alin. – alineatul
art. – articolul
BJ – Buletinul Jurisprudenţei
BNR – Banca Naţională a României
c – contre
CD – Culegere de decizii
CNVM – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
CPJC – Culegere de practică judiciară în materie civilă
CSA – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
DCC – Decizia Curţii Constituţionale
dec. – decizia
dec. civ. – decizia civilă
ed. – ediţia
Ed. – Editura
L.G.D.J. – Librairie Générale de Droit et Jurisprudence
lit. – litera
n.n. – nota noastră
nr. – număr
p. – pagina
parag. – paragraful
secţ. civ. – secţia civilă
s.n. – sublinierea noastră
vol. – volumul
Titlul preliminar
Despre legea civilă
Capitolul I. - Dispoziţii generale
Capitolul II. - Aplicarea legii civile
Capitolul III. - Interpretarea şi efectele legii civile
Capitolul IV. - Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice
Capitolul I.
Dispoziţii generale
Bibliografie: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007 (citată în continuare Gh. Beleiu, Drept civil); C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010 (citată în continuare C. Bîrsan, Convenţia);
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2008 (citată în continuare G. Boroi,
Drept civil); T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967 (citată în continuare T.
Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I); V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009 (citată în continuare V. Stoica, Drept civil); O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ed. C.H.
Beck, 2007 (citată în continuare O. Ungureanu, Drept civil).
Art. 1. - Izvoarele dreptului civil
Art. 2. - Obiectul şi conţinutul Codului civil
Art. 3. - Aplicarea generală a Codului civil
Art. 4. - Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
Art. 5. - Aplicarea prioritară a dreptului comunitar
Art. 1.
Izvoarele dreptului civil
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale
ale dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite
în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare
de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanţă se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
[art. 4, 5, art. 613 alin. (2), art. 662 alin. (2), art. 1268 alin. (2), art. 1272, 1958 alin. (1), art. 2010 alin. (2), art.
2069 alin. (1) NCC]
Comentariu
1. Noţiunea de izvor al dreptului. Norma juridică (regula de conduită) reprezintă forma internă a dreptului.
Formularea normei juridice constituie forma de exprimare exterioară a dreptului, denumită izvor propriu-zis de
drept sau sursă creatoare nemijlocită de drept (a se vedea Y. Eminescu, Izvoarele dreptului civil, în T. Ionaşcu
ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, p. 53; N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 161 şi
urm.).
2. Izvoarele dreptului civil şi ierarhia lor. În înţelesul arătat supra (pct. 1), alin. (1) al art. 1 NCC declară
legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului, izvoare propriu-zise, distincte, ale dreptului civil. Nu mai puţin,
în dreptul intern au aplicabilitate şi reglementările Uniunii Europene (dreptul comunitar), precum şi tratatele
internaţionale privind drepturile omului (a se vedea comentariile art. 4 şi 5 NCC). Literatura juridică le recunoaşte
calitatea de izvoare de drept, sub genericul „contractul normativ” (a se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 177).
3. Legea. Prin importanţa, conţinutul, forma şi raportul de subordonare impus celorlalte izvoare, legea este
preeminentă şi predominată în sistemul izvoarelor dreptului. Noţiunea de lege acoperă, lato sensu, totalitatea
actelor normative, adică a actelor care emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării (a se vedea G.
Boroi, Drept civil, p. 16, nota de subsol nr. 1).
4. Uzanţele. Există cazuri (situaţii juridice) aflate în afara sferei de reglementare a legii, dar ele sunt orânduite
prin uzanţe, aşadar consuetudinar, prin obicei (cutumă) sau uzuri profesionale [alin. (6)]. Dacă legea le
sancţionează printr-o normă de trimitere, dându-le ca atare, putere juridică obligatorie, uzanţele constituie izvoare
de drept. Ierarhic, ele sunt izvoare secundare ale legii. În doctrină (a se vedea N. Popa, Teoria generală a
dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 168) s-a subliniat că, de principiu, nu poate fi recunoscută calitatea de
izvor de drept uzanţelor contrare ordinii publice şi nici cutuma care ar abroga o lege în vigoare (consuetudo
abrogatoria şi desuetudo). Alineatul (4) al textului legiferează această idee, ca o condiţie esenţială de validare a
uzanţei. Alineatul următor (5) rezolvă legislativ problematica privind proba uzanţelor.
Codul particularizează (nuanţează) aceste reguli aplicabile uzanţelor. Exempli gratia, cităm art. 1272 NCC care
dispune că un contract obligă nu numai la ceea ce prevede expres, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau
echitatea le dă obligaţiei, după natura sa. Referiri exprese la uzanţe există şi în alte texte ale noului Cod civil cum
sunt cele privind: distanţa minimă în construcţii [art. 613 alin. (2)], obligaţia de construire a
despărţiturilor comune [art. 662 alin. (2)], interpretarea contractului [art. 1268 alin. (2)], contractul de
transport [art. 1958 alin. (1)], contractul de mandat [art. 2010 alin. (2)], contractul de expediţie [art. 2069
alin. (1)], remunerarea intermediarului în cazul contractului de intermediere când, în condiţiile prevăzute de
art. 2097, sunt aplicabile uzanţele profesionale.
5. Completarea lacunelor legii. În lipsa unui text de lege sau a uzanţelor, alin. (2) al textului, inspirat de
metoda de interpretare a analogiei, instituţionalizează, ca izvor de drept care completează lacuna legii, dispoziţiile
legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare (analogia legis )şi, ultima ratio, principiile generale ale dreptului
(analogia iuris).
5.1. Analogia legii (analogia legis) înseamnă „aplicarea unei norme stabilite pentru anumite raporturi juridice
altor raporturi nereglementate de normă, dar asemănătoare prin elemente esenţiale celor dintâi” (a se vedea Y.
Eminescu, Metodele de interpretare, în T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, p. 149). De pildă, sub imperiul
vechiului Cod civil, jurisprudenţa a decis că art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care reglementa repunerea în termenul
de prescripţie extinctivă, se aplică, prin analogia legii, şi acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei (Trib. jud. Bacău, dec. nr. 601/1981, în RRD nr. 5/1992, p. 60), precum şi acţiunii în tăgăduirea paternităţii
(CA Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 1534/1996, în CPJC 1993-1998, p. 125).
5.2. Analogia dreptului (analogia iuris) „este rezolvarea unui caz concret, nereglementat de lege, pe baza
principiilor generale ale dreptului, spiritul general al legislaţiei şi ordinea de drept” (Y. Eminescu, Metodele de
interpretare, în T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, 150). Bunăoară, doctrina a admis că acţiunea de in rem
verso poate fi exercitată în toate cazurile în care s-a produs o îmbogăţire fără justă cauză, dacă cel păgubit nu
are nici un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Soluţia a fost adoptată prin analogia iuris, ca
urmare a acţiunii principiului restituirii îmbogăţirii fără cauză, impus de iure naturae aequum est neminem cum
alterius detrimento et iniuria fieri locupletiorem (a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a
dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 14, 170, 171, 406, 407).
Art. 2.
Obiectul şi conţinutul Codului civil
(1) Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale. [art. 3 NCC; art. 278
alin. (1) C.muncii]
Comentariu
1. Preliminarii. Doctrina a subliniat că, întrucât în răstimpul apropiat unui secol şi jumătate, soluţiile legislative
ale vechiului Cod civil şi-au dovedit viabilitatea, ele au fost preluate de noul Cod civil, ceea ce denotă raportul
puternic de continuitate dintre cele două coduri. Noutăţile de obiect, conţinut şi structură conceptuală au fost însă
necesare. Summa summarum, opţiunea pentru concepţia monistă de reglementare a raporturilor de drept privat,
evoluţiile existenţei juridice individuale şi sociale, nevoia de actualizare şi modernizare a numeroase instituţii
juridice şi, nu în ultimul rând, raţiuni de ordin lingvistic au făcut necesare elaborarea şi adoptarea noului Cod civil
(a se vedea Noul vechi Cod civil , V. Stoica, Drept civil, p. XI-XIII).
2. Obiectul Codului civil. Noul Cod civil încorporează totalitatea reglementărilor privitoare la persoane şi
raporturile juridice care au în conţinutul lor drepturi patrimoniale şi drepturi personale nepatrimoniale, inclusiv
acele raporturi care, anterior, făceau obiectul de reglementare al dreptului familiei şi al dreptului comercial, precum
şi dispoziţiile de drept internaţional privat. Ca urmare, obiectul Codului civil, ca unic criteriu obiectiv de construcţie
a ramurii dreptului civil, circumscrie, într-o concepţie monistă, reglementarea raporturilor patrimoniale şi
cele nepatrimoniale dintre persoane fizice şi juridice, ca subiecte de drept civil. Concepţia monistă
asupra dreptului privat – care înlătură dihotomia dintre dreptul civil şi dreptul comercial – este proprie Codului
civil italian şi Codului elveţian al obligaţiilor. Mai exact, s-ar putea spune că această concepţie este numai
„anunţată” de formularea din alin. (1), dar este efectiv consacrată de art. 3 NCC, cu denumirea marginală „Aplicarea
generală a Codului civil” (a se vedea art. 3 NCC). Deoarece astfel de raporturi pot fi întâlnite în toate diviziunile
dreptului pozitiv, textul art. 2 alin. (1) NCC adoptă, pentru delimitare, un criteriu subiectiv, anume calitatea de
subiecte de drept civil a participanţilor la aceste raporturi, chiar dacă, în alte ramuri de drept, astfel de subiecte ar
acţiona în regim de drept public (de exemplu, statul şi unităţile administrativ-teritoriale intră sub incidenţa art. 2
NCC şi, deci, a Codului civil atunci când acţionează ca subiecte de drept privat). Rezultă de aici că, structural, Codul
civil guvernează în materia dreptului privat, ceea ce îl deosebeşte de reglementările aparţinând dreptului
public. De asemenea, prin metoda de reglementare şi anume aceea a egalităţii părţilor (a se vedea: Gh. Beleiu,
Drept civil, p. 25; G. Boroi, Drept civil, p. 13-14), el este distinct de ramurile de drept bazate pe metoda de
reglementare a subordonării părţilor (de exemplu, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii etc.).
3. Conţinutul Codului civil. Alineatul (2) al textului consacră concepţia doctrinară despre importanţa şi locul
dreptului civil în sistemul dreptului românesc. Codul civil, ca act normativ cu forţă juridică de lege, care cuprinde,
într-o formă unitară, completă şi închegată toate normele juridice din ramura dreptului civil, ocupă, într-adevăr, o
„poziţie centrală în sistemul dreptului” (a se vedea S. Brădeanu, I. Rucăreanu, Obiectul dreptului civil, în Tratat
de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, 1967, p. 24). Întrucât „cuprinde în reţeaua densă a normelor
sale întreaga viaţă omenească” (a se vedea M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 13),
dreptul civil constituie „trunchiul dreptului privat” (a se vedea O. Ungureanu, Drept civil, p. 16). Ca urmare, în
relaţia cu celelalte ramuri ale dreptului şi, în ansamblu, cu întreaga sferă de reglementare a raporturilor sociale din
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, Codul civil reprezintă dreptul comun. Aceasta
înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept, reglementând raporturi juridice din asemenea domenii, este
eliptică în determinarea semnificaţiei juridice a unor noţiuni sau acestea nu au o accepţiune specifică ori nu
formează obiectul unei reglementări speciale, se aplică norma corespunzătoare din Codul civil. Uneori, în alte
ramuri de drept există norme care prevăd expres completarea lor cu dispoziţiile legislaţiei civile, ca drept comun.
Este cazul, spre exemplu, al Codului muncii, al cărui art. 278 alin. (1) dispune: „dispoziţiile prezentului cod se
întregesc (….) în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul
cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”. Alteori, aplicarea prevederilor legii civile se face mod tacit, deoarece nu există
prevederi exprese care să dispună acest lucru (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 16-17). În chip novator faţă de
situaţia anterioară adoptării noului Cod civil, alin. (2) al textului reglementează expressis verbis poziţia de „drept
comun” a dreptului civil, admisă în trecut în doctrină (a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil, p. 16), dar lipsită, până
astăzi, de o consacrare legală expresă.
Art. 3.
Aplicarea generală a Codului civil
(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
(art. 6, 8 LPA)
Comentariu
1. Aplicabilitate directă. Dispoziţiile noului Cod civil se aplică în mod direct profesioniştilor, atât în relaţiile
dintre ei, cât şi în relaţiile dintre ei şi simpli particulari. Cel mai ridicat potenţial de aplicare în raporturile juridice în
care sunt parte profesioniştii îl au normele relative la obligaţii. Normele relative la bunuri, persoane, familie şi
drepturi nepatrimoniale au, în acest domeniu, un potenţial redus de aplicabilitate. Rămân în afara sferei de
reglementare a noului Cod civil statutul organic şi obligaţiile profesionale ale profesioniştilor, care sunt
reglementate prin legi speciale. Pe de altă parte, noul Cod civil, în litera şi spiritul său, este dreptul comun pentru
toate reglementările speciale relative la raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane. În cazul în care
legea nu dispune, se aplică uzanţele (obiceiul sau cutuma şi uzul profesional). În categoria acestora, evident, uzurile
profesionale sunt prioritare, mai ales că acestea sunt, de regulă, „codificate”, adică reunite în colecţii elaborate de
organizaţii abilitate, motiv pentru care ele sunt prezumate că există (în timp ce cutumele trebuie dovedite de cel
care le invocă).
Profesionistul este definit prin raportare la întreprindere. Profesionist este considerat cel care exploatează o
întreprindere.
În art. 8 LPA sunt enumerate mai multe categorii de profesionişti şi se arată că termenul de profesionist îl include
pe cel de comerciant. În art. 6 LPA se arată că referirile din legi la termenul „comerciant” se consideră a fi făcute la
persoana supusă înregistrării în registrul comerţului. Totuşi, termenul de „comerciant” are, în legislaţia protecţiei
consumatorului şi în legea pomiculturii, sensul clasic al termenului, prevăzut în această legislaţie specială.
Profesioniştii sunt, în mod obişnuit: (i) persoanele fizice, cum sunt comercianţii, persoanele fizice autorizate
(PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali şi persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale; (ii)
persoanele juridice, cum sunt societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste, regiile autonome, societăţile civile
cu personalitate juridică, grupurile de interese economice. Instituţiile publice care exploatează o întreprindere pot fi
profesionişti în sensul noului Cod civil, indiferent dacă obţin sau nu profit. Este cazul spitalelor, al universităţilor, al
autorităţilor de reglementare, supraveghere şi control (CSA, BNR, CNVM). Titulari ai unei întreprinderi pot fi, însă,
chiar şi entităţile fără personalitate juridică, cum ar fi societăţile simple, societăţile civile fără personalitate juridică,
reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii, fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari, executori
judecătoreşti sau practicieni în insolvenţă) şi grupurile de societăţi, întrucât şi acestea exploatează o întreprindere,
iar exploatarea întreprinderii poate fi un exerciţiu al uneia sau al mai multor persoane, reunite fie în asocieri cu
personalitate juridică, fie în colectivităţi sau entităţi fără personalitate juridică (fără subiectivitate proprie, distinctă
de asociaţi ori membri).
Nici noul Cod civil, nici legea sa de punere în aplicare nu conţin o definiţie sintetică a profesionistului şi nici criterii
exprese de stabilire sau identificare a acestuia, în raport de alţi participanţi la raporturile juridice civile. Din
sistematizarea şi spiritul reglementării rezultă, însă, că există trei criterii de definire a profesionistului: (i) exerciţiul
continuu, sistematic al unei activităţi, pentru care persoana în cauză îşi asumă un risc; (ii) obligaţia de înscriere în
registre publice, pentru opozabilitate faţă de terţi; (iii) patrimoniul afectat exploatării întreprinderii (patrimoniu
social sau patrimoniu de afectaţiune).
Întreprinderea, sintetic definită, este o afacere organizată. Afacerea este o activitate sistematică, orientata într-
un scop specific (de obicei, obţinerea de profit), dar care relevă un risc asumat. Întreprinderea este o afacere
pentru că presupune asumarea unui risc. Riscul înseamnă posibilitatea de a obţine un profit sau de a suporta o
pierdere. În cazul comercianţilor şi al altor persoane juridice de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice,
riscul transformat în pierdere poate determina insolvenţa titularului întreprinderii.
Noul Cod civil defineşte nu întreprinderea, în sine, ci exploatarea unei întreprinderi, adică exerciţiul sistematic al
unei activităţi economice, cu sau fără scopul de a obţine profit. Rezultă că, de regulă, cel care îşi asumă riscul
întreprinderii, pe cont propriu, este titularul întreprinderii. Dar profesionist este şi cel care exploatează
întreprinderea în numele titularului.
Întreprinderea este, totuşi, mai mult decât un risc asumat de titularul său: un organism economic care, pe de o
parte, poate fi separat din punct de vedere legal sau faptic, de titularul său de la un moment dat, fiind posibilă
cesiunea acesteia. Întreprinderea concentrează interesele titularului său actual, dar şi interesele celor care, într-o
anumită măsură, depind de supravieţuirea întreprinderii. Spre exemplu, salariaţii întreprinderii, creditorii
dependenţi de întreprindere, statul şi comunitatea locală, ca beneficiari de taxe şi impozite, dar şi ca plătitori de
prestaţii sociale pentru cei care şi-ar pierde locul de muncă prin dispariţia întreprinderii etc.
Deşi scopul exploatării întreprinderii nu este exclusiv obţinerea de profit, totuşi, ponderea numerica şi valorică este
dată de întreprinderile menite a obţine profit.
Art. 4.
Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile. [art. 1
NCC; art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (1) din Constituţie]
Comentariu
1. Dreptul intern şi tratatele internaţionale privind drepturile omului. În principiu, tratatele
internaţionale ratificate de România nu cuprind dispoziţii speciale de aplicabilitate în dreptul intern român. Cu
toate acestea, în materia drepturilor fundamentale ale omului, „Convenţia europeană are caracter
normativ, constrângător pentru statele contractante, prevăzută cu un mecanism jurisdicţional eficient de asigurare
a angajamentului statelor, în sensul respectării dispoziţiilor sale” (a se vedea C. Bîrsan, Convenţia, p. 5). Recent
jurisprudenţa CEDO a subliniat că, deşi „statele contractante nu au obligaţia formală de a încorpora Convenţia şi
protocoalele adiţionale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarităţii rezultă că jurisdicţiile naţionale
au îndatorirea ca, în măsura posibilului, să interpreteze şi să aplice înseşi normele lor de drept intern în
conformitate cu dispoziţiile Convenţiei” (a se vedea C. Bîrsan, Convenţia, p. 59). În ordinea juridică internă a
României, dispoziţiile Convenţiei europene au forţă constituţională şi supralegislativă [art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin.
(1) din Constituţia revizuită], proprie, de altfel, tuturor actelor internaţionale la care România este parte, fie ele
universale sau regionale europene, specializate, multilaterale sau bilaterale. În sensul arătat (supra la pct. 1 din
Comentariul la art. 1 NCC), dispoziţiile Convenţiei europene sunt izvoare de drept. Ca urmare, în spiritul acestor
idei generale, consacrate constituţional în dreptul intern român, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor, cuprinse în noul Cod civil, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu actele internaţionale prin
care sunt protejate drepturile omului – art. 4 alin. (1) NCC.
În absenţa unei reguli formale de încorporare ad litteram a normelor internaţionale ratificate, redactorii noului
Cod civil au avut în vedere, deductiv şi primordial, obligaţia legiuitorului de edictare, în concordanţă cu aceste
norme, a noilor reglementări privind drepturile omului.
2. Prioritatea reglementărilor internaţionale. Eventualele conflicte între actele internaţionale
privind drepturile omului şi noul Cod civil sunt sancţionate, pe baza principiului priorităţii
reglementărilor internaţionale, cu inaplicabilitatea normelor interne contrare, cu excepţia celor mai
favorabile – art. 4 alin. (2) NCC. Procedural, contrarietatea poate fi invocată cu efecte inter partes „în faţa oricărei
autorităţi publice române chemată a aplica norma în discuţie, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti pe baza
principiului liberului acces la justiţie” (a se vedea C. Bîrsan, Convenţia, p. 102). Partea interesată are deschisă şi
calea excepţiei de neconstituţionalitate, ipoteză în care declararea neconstituţionalităţii normei interne de
către instanţa de contencios constituţional, are efecte erga omnes (a se vedea C. Bîrsan, Convenţia, p. 102, 103).
Art. 5.
Aplicarea prioritară a dreptului comunitar
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor. [art. 4 NCC; art. 11 alin. (2), art. 148 alin. (2)
din Constituţie]
Comentariu
1. Aplicarea normelor dreptului comunitar în dreptul intern. Prioritatea dreptului comunitar defineşte,
la nivel de principiu fundamental, raportul dintre dreptul intern al statelor membre ale Uniunii şi dreptul comunitar
ca subsistem al dreptului european. Enunţul, caracterele şi efectele principiului priorităţii dreptului
comunitar au fost formulate în hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg (CJCE) şi introduse ulterior în tratate
(a se vedea M. Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 28, 88). În esenţă,
principiul priorităţii exprimă ideea, monistă, de întâietate a dreptului comunitar faţă de dreptul intern. Toate
normele comunitare trebuie să prevaleze asupra ansamblului normelor naţionale, inclusiv la nivel constituţional
(CJCE, hotărârea dată în 1964 în cazul Costa/Enel, în M. Voicu, Introducere în dreptul european, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 88-90). În situaţia unui conflict între dreptul comunitar şi cel intern, autorităţile şi
instanţele statale trebuie să lase neaplicat dreptul naţional contrar (a se vedea M. Voicu, Introducere în dreptul
european, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 89).
2. Consacrarea legislativă a principiului aplicării prioritare a dreptului comunitar. În spiritul
acestor idei, art. 11 alin. (2) din Constituţia României prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern. Aderarea României la Uniunea Europeană a consemnat, totodată, la nivel constituţional, că
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de
aderare [art. 148 alin. (2)]. Textul art. 4 NCC dezvoltă textele constituţionale prin consfinţirea, pentru materiile pe
care le reglementează, a priorităţii normelor dreptului comunitar, caz în care calitatea sau statutul părţilor
nu prezintă însemnătate.
Pentru ideea că, în dreptul internaţional public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezintă izvor
principal de drept, a se vedea N. Popa, Izvoarele dreptului, în N. Popa, M. Eremia, S. Cristea, Teoria generală a
dreptului, Ed. All Beck, ed. a 2-a, Bucureşti, 2005, p. 178.
Capitolul II.
Aplicarea legii civile
Bibliografie: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007 (citată în continuare Gh. Beleiu, Drept civil); T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1967 (citată în continuare T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I); I. Reghini, Ş.
Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ed. a 2-a, Colecţia Universitaria, Ed. Sfera juridică, Cluj-
Napoca, 2008 (citată în continuare I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere).
Art. 6. - Aplicarea în timp a legii civile
Art. 7. - Teritorialitatea legii civile
Art. 8. - Extrateritorialitatea legii civile
Art. 6.
Aplicarea în timp a legii civile
(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în
vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori,
după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare.
(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate,
inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii
juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. [art. 5 LPA; art. 15 alin. (2) din Constituţie]
Comentariu
1. Consideraţii de ordin terminologic. Conflictul de legi în timp. În concepţia textului, în mod firesc,
pentru a se naşte un conflict de legi în timp este necesar să existe un act juridic sau un fapt juridic care să fixeze, în
folosul unei persoane, drepturi şi obligaţii proprii unei instituţii juridice, adică unei situaţii juridice, echivalente,
stricto sensu, unei situaţii de drept sau stări de drept. Aici, şi în această ipoteză, se pune întrebarea dacă şi în ce
măsură legea nouă este aplicabilă trecutului şi anume, în terminologia Codului, „situaţiilor juridice” care s-au
„născut” anterior legii noi sau „subzistă” după intrarea sa vigoare. Sintagma „situaţii juridice” însumează raporturile
juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, stările care caracterizează o persoană (capacitatea, căsătoria, filiaţia
etc.) şi însuşirile juridice ale unui bun (fungibil, nefungibil, divizibil sau indivizibil, aflat sau scos din circuitul civil
etc.). După natura lor, situaţiile juridice pot fi obiective (legale), atunci când conţinutul şi efectele pe care le produc
derivă imperativ din lege, şi subiective (individuale) dacă sunt stabilite, liber voit, de părţi sau parte, prin contract
ori act juridic unilateral (a se vedea M. Eliescu, în T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, p. 80 şi 89, nota de
subsol nr. 1). Temporal, ele se pot consuma uno ictu dacă se nasc, se modifică, se sting ori îşi produc efectele într-
un singur moment, ori permanent dacă sunt de durată, evoluează şi produc efecte succesive. În raport cu data
intrării în vigoare a noii legi, o situaţie juridică poate aparţine trecutului, prezentului sau viitorului. Dacă, facta
praeterita, ea aparţine trecutului, scapă acţiunii legii celei noi. Tempus regit actum are aplicare. Este însă posibil
ca, facta pendentia, la această dată, o situaţie juridică să fie în curs de constituire, modificare ori stingere, adică
pendinte sau, fiind anterioară noii legi, să continue să producă efecte, numite efecte viitoare (facta futura). În acest
caz, dacă legea nouă amendează instituţiile juridice proprii unei asemenea situaţii juridice, prin a le suprima ori a
micşora efectele sau prin a crea şi a adăuga o instituţie până atunci necunoscută, netăgăduit se va naşte un conflict
de legi, supus acţiunii dreptului intertemporal.
2. Reguli fundamentale privind soluţionarea conflictelor de legi civile în timp. Premergător
Constituţiei din 1991 şi în toată perioada interbelică, neretroactivitatea nu a avut o consacrare constituţională. Scrisă
numai în Codul civil, ca lege ordinară, a putut fi înlăturată printr-o altă lege, ceea ce însemna că legiuitorul nu era
legat de neretroactivitatea legii civile, el putând declara retroactivă o lege civilă. Din anul 1991, pentru raţiuni
de stabilitate a ordinii de drept şi de ocrotire a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului,
neretroactivitatea a primit consacrare constituţională, fiind imperativă pentru legiuitor, organele de aplicare a legii,
cele de jurisdicţie şi participanţii la circuitul juridic general. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia revizuită, „legea
dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. În privinţa legii civile,
textul art. 6 alin. (1) NCC prevede că este aplicabilă cât timp este în vigoare şi că ea nu are putere retroactivă. Sunt
consfinţite, astfel, două reguli fundamentale de aplicare în timp a legii civile care, în materialitatea lor, prezidează
soluţionarea conflictelor de legi civile rivale. Prima impune neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că
trecutul juridic (facta praeterita) scapă acţiunii acesteia. A doua circumscrie aplicarea imediată a legii civile
tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, efectelor
acestora, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare [art. 6 alin. (5)].
2.1. Regula neretroactivităţii legii civile. Aceasta consfinţeşte ideea fundamentală că trecutul scapă acţiunii
legii noi. Noua lege nu poate atinge situaţiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) şi nici
efectele pe care acestea le-au produs înainte de intrarea sa în vigoare. Tempus regit actum, ele rămân supuse
acţiunii legii vechi. De asemenea, legea nouă nu poate atribui situaţiilor juridice trecute, precum nici actelor ori
faptelor juridice din care ele provin, efectele sale proprii, adică nu le poate distribui efecte pe care acestea nu le
puteau produce. Textul art. 6 NCC declară ferm că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau
produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori a producerii lor [art. 6 alin. (2) NCC]. Per a contrario, rezultă că legea
nouă nu poate modifica sau stinge aceste efecte. Nu mai puţin, prin asimilarea conceptului că valabilitatea unui act
juridic se apreciază în lumina legii în vigoare la data formării actului, textul prevede că „actele juridice nule,
anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor
legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace, potrivit dispoziţiilor legii noi” [alin. (3)]. Totodată,
a fortiori, rezultă că, în accepţiunea art. 6 NCC, neretroactivitatea operează şi atunci când legea nouă schimbă
modul de constituire, modificare sau stingere a unor situaţii juridice, creează o nouă instituţie juridică, sporeşte ori
micşorează condiţiile necesare naşterii, modificării sau stingerii unei situaţii juridice sau micşorează efectele
acesteia.
2.2. Regula aplicării imediate a legii noi. Prin a rupe tăcerea legii vechi, textul art. 6 NCC prevede că
„dispoziţiile noii legi, se aplică tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după
intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” [alin. (5)]. Esenţial, este
vorba de acte, fapte şi situaţii juridice actuale.
Totodată, în accepţiunea textului, situaţiile juridice pendinte (facta pendentia) sunt supuse, în principiu, aplicării
imediate a legii noi, legea veche supravieţuind numai prin derogare de la această regulă, cu titlu de excepţie.
Cu privire la efectele unor facta futura, adică efectele viitoare ale situaţiilor juridice durabile în timp şi aflate la
hotarul despărţitor dintre domeniul temporal al legii vechi şi cel al legii noi, noul Cod civil, acordând atenţia
cuvenită neretroactivităţii, este limitativ. Potrivit textului [alin. (6)], dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare acestuia dacă ele derivă din starea şi capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în
vigoare a legii noi. Aceste dispoziţii nu sunt contrare principiului neretroactivităţii legii întrucât o lege nouă nu este
retroactivă atunci când modifică o stare de drept născută anterior, însă numai pentru viitor (a se vedea M. Eliescu,
în T. Ionaşcu ş.a., Tratat de drept civil, vol. I, p. 97). Ca urmare, în cazul modificărilor aduse efectelor unor stări de
drept preexistente, enunţate de text [art. 6 alin. (6) NCC], legea nouă este de imediată aplicare.
2.3. Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Codul nu reglementează, dar Legea nr. 71/2011 asimilează,
în numeroase cazuri, conceptul de ultraactivitate, aşa cum a fost conceput anterior, şi păstrează caracterul
tranzitoriu (vremelnic) al rămânerii în vigoare a legii vechi. Totodată, sub acţiunea principiului fundamental al
neretroactivităţii legii noi, extinde limitele supravieţuirii legii vechi, prin a cuprinde în câmpul acesteia de
ultraactivare, situaţii juridice subiective (individuale), stabilite prin act juridic, dar reglementate imperativ sau
prohibitiv de legea nouă. Exempli gratia, a se vedea situaţiile juridice invocate în art. 5 LPA. Tot astfel, în înţelesul
actual dat ultraactivităţii, rămân sub acţiunea legii vechi şi situaţii juridice obiective (legale), adică situaţii
juridice ale căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de lege, cum sunt cele care vizează limitele legale ale
proprietăţii private, moştenirea, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil,
drepturile reale de garanţie.
