Minunata-Lume-Noua-Aldous-Huxley

380 Pages·2012·0.93 MB·Romanian

Coperta:VASILE SOCOLIUC
Redactor: GEORGE VOLCEANOV
Acest volum a fost editat cu sprijinul
FUNDAŢIEI SOROS
PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂ.
ALDOUS HUXLEY
Brave New World
© The Estate of Aldous Huxley 1932
Brave New World Revisited
© Laura Huxley 1958
Toate drepturile asupra acestei versiuni
aparţin Editurii UNIVERS
79739 Bucureşti. Piaţa Presei Libere, nr. 1.

<autor>ALDOUS HUXLEY
<titlu>MINUNATA LUME NOUĂ
<titlu>Reîntoarcere în minunata lume nouă</titlu>
Traducere şi note de SUZANA şi ANDREI BANTAŞ
Prefaţă şi tabel cronologic de: DUMITRU CIOCOI-POP
Editura UNIVERS
Bucureşti — 1997

ISBN 973-34-0417-9
<titlu>ALDOUS HUXLEY - ÎNTRE DILEMELE EXISTENŢEI
ŞI LABIRINTUL FICŢIUNII</titlu>
PUŢINI SCRIITORI ENGLEZI din secolul al XX-lea au fost atât de
elogiaţi şi denigraţi ca Aldous Huxley.
„Nici un alt scriitor din vremea noastră nu şi-a câştigat o
recunoaştere într-un mod atât de rapid şi cu o atât de mare siguranţă;
în comparaţie cu ascensiunea şi acceptarea sa, cele ale d-lui Lawrence
şi ale d-lui Eliot au fost treptate, aproape dureroase." Astfel era
caracterizat Huxley de către Edwin Muir încă în 1926.1 La mai puţin
de un deceniu de la debutul său editorial, Grant Overton ţinea să
remarce că primele ediţii ale cărţilor acestuia se află la mare preţuire
deopotrivă printre anticari şi colecţionari, precum şi că acela care le-a
scris e considerat de către cititori drept „cel mai cultivat om din
Anglia [...], aproape singura mare speranţă care a mai rămas literaturii
engleze" . O încercare de istorie a romanului englez, publicată în
1932, ajungea la concluzia asemănătoare că nici unui alt scriitor tânăr
nu i-a fost dat să fie „mai reprezentativ pentru generaţia sa decât i-a
fost dat lui Aldous Huxley"-*. Şi într-adevăr, nici un alt scriitor englez
din deceniul al treilea al secolului nostru nu pare să se fi bucurat de o
apreciere critică mai favorabilă, chiar dacă au existat cazuri când
aceste aprecieri au fost exprimate în termeni din cei mai surprinzători
– precum etichetarea, de către Cari şi Mark Van Doren, drept „un
tânăr strălucitor şi pervers"4. La rândul său, Alexander Henderson îşi
va începe binecunoscuta monografie despre Huxley, publicată în 1936
şi republicată în 1964, cu afirmaţia: „Nu există vreun alt scriitor în
viaţă care să merite mai mult ca Huxley să fie recitit După cum nu
există nici un altul care să poată să inspire curajul Europei în. faţa
titanilor literaturii americane: Hemingway, Dos Passos şi Faulkner.
Puţini scriitori au lucruri mai importante de spus decât Huxley, şi nici
unul nu face dovada vreunei fineţi stilistice mai mari, a unei
maliţiozităţi exprimate mai politicos, a unei perfecţiuni artistice mai
profunde şi mai trainice"-*. Chiar şi D. H. Lawrence îi va scrie lui
Huxley, cu ambigua sinceritate a scrisorilor sale: „Ai reuşit să
înfăţişezi adevărul, probabil ultimul adevăr despre tine şi despre
generaţia ta [...] scrierea romanului Punct Contrapunct a necesitat de
zece ori mai mult curaj decât am avut eu scriind Lady C. (n.n.
Amantul doamnei Chatterley)"®.
Dintre toţi romancierii de primă mărime, Aldous Huxley a fost
adeseori considerat drept cel mai spiritual şi mai ireverenţios.
Începând cu anii '20 şi continuând cu anii '30, notorietatea sa literară
s-a manifestat îndeosebi în domeniul satirei sociale, gen pe care l-a
folosit în imortalizarea unei întregi perioade şi a modului ei de viaţă7.
Prima tentativă de reducere a proporţiilor acestui mit aparţine lui
David Daiches, care în lucrarea The Novei and the Modern World
(Romanul şi lumea modernă, 1939), precum şi în articolul Novels of
Aldous Huxley (Romanele lui Aldous Huxley), publicat în revista
„The New Republic", îi contestă lui Huxley calitatea de scriitor serios,
criticând „calitatea esenţialmente neorganică a aparatului tehnic
folosit"8 şi sugerând faptul că adevăratul Huxley trebuie căutat mai
degrabă în scrierile lui eseistice. David Daiches afirmă fără ezitare că
„Huxley nu e nicidecum un romancier; niciodată nu a fost în stare - şi
nici nu manifestă vreun interes - să stăpânească fie şi numai
elementele ce ţin de forma şi de structura literaturii [...] Romanele sale
sunt fie o serie de schiţări ale profilului câte unui personaj, fie simple
fabulaţii sau broşuri"9. în ediţia revizuită a cărţii The Novei and the
Modern World (Chicago, 1960), Daiches este şi mai tranşant în
judecăţile sale de valoare, susţinând faptul că Huxley nici nu poate fi
considerat romancier în sensul adevărat al cuvântului1 . O armată de
alţi critici, mai mult sau mai puţin competenţi, şi-au făcut un titlu de
glorie din denigrarea lui, excelând în folosirea unor termeni din cei
mai
tăioşi. Exemplul extrem îl oferă R. C. Bald, care-l învinuieşte de
plagiat. în opinia acestuia, Huxley recurge - într-un mod ce depăşeşte
limita oricărei decente - nu doar la cuvinte sau expresii din operele
altor scriitori, dar şi la personajele pe care aceştia le-au creat ori la
tehnicile literare folosite de aceştia".
Cititorul interesat de scriitorul Aldous Huxley mai poate găsi, în
evantaiul de opinii critice situate între cele două judecăţi amintite mai
sus, şi părerea, larg împărtăşită, că cele mai bune opere scrise de
acesta sunt cele dintre anii 1920 şi 1930.
„Anii '20 şi Huxley sunt inseparabili; scriitorul a contribuit la cre-
area atmosferei specifice acestei perioade, precum şi la schimbarea de
atmosferă ce a marcat sfârşitul decadei respective", afirmă criticul
Walter Allen, adăugând că cele dintâi romane scrise de Huxley „au
aproape
aceeaşi prospeţime ca atunci când au fost scrise"12. G. S. Frazer se
raliază acestei opinii: „Huxley a fost [...] un scriitor inegal. Probabil,
romanele sale de tinereţe [...] sunt cele care rezistă cel mai bine"13.
De asemenea, referindu-se la ultimii ani de viaţă, în care criticii au
sancţionat viziunea sa ştiinţifico-religioasă palidă şi posomorâtă,
comentatorul de mai sus mai observă că „dintr-un punct de vedere pur
literar, cu siguranţă că Huxley a scris prea mult - mult prea multe
romane, eseuri, cărţi de călătorie divagante, astfel că talentul său -
real, dar nu şi excedentar sau abundent - nu a putut face faţă unei
asemenea risipe .
Opinii precum cele de mai sus au dus la evaluări de-a dreptul
deconcertante ale meritelor literare ale scriitorului. Astfel, în timp ce
există aproape un consens în ceea ce priveşte locul lui Huxley ca
moralist, mai există încă destui care se îndoiesc că acesta a fost un
romancier autentic. Atitudinea aceasta se reflectă şi în multitudinea de
termeni cu care îl etichetează criticii literari: „autor de romane de
idei" , „autor de satiră menippeană" , „eseist înnăscut"1'.
Situaţia este şi mai mult complicată de faptul, oarecum paradoxal,
că până şi între cei care-l admiră pe Aldous Huxley şi i-au examinat
competent şi exhaustiv opera, apar frecvente dezacorduri în ceea ce
priveşte adevărata valoarea a principalelor opere pe care acesta le-a
scris. Peter Bowering, de exemplu, subliniază importanţa unui roman
precum Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza), pe care-l consideră ca având
o poziţie centrală în cadrul operei lui Huxley luate ca întregi, precum
şi a unui personaj precum Dr. Miller, protagonistul cărţii respective,
pe care-l socoate drept „primul dintre profeţii autentici" creaţi de
Aldous Huxley19. în schimb, Jerome Meckier consideră aceeaşi carte
drept un roman lipsit de virtuţi dramatice20, principalul său defect
constând în eşecul încercării doctorului Miller de a fi un deus ex
machina, personajul respectiv fiind „un individ palid, lipsit de culoare,
neclar, ale cărui soluţii la problemele lumii par aproape simpliste"21.
George Woodcock
nu diferă prea mult de Bowering în opiniile sale, atunci când se referă
la romanul Orb prin Gaza ca fiind, în termeni pur literari, cel mai bun
roman al lui Huxley22.
Vorbind despre Geniul şi zeiţa, Keith May avansează ideea că, „din
unghiul unor asemănări cu alte scrieri ale lui Huxley [...], Geniul şi
zeiţa conţine afirmaţii ori insinuări evidente, care, într-un anumit sens,
depăşesc tot ceea ce a scris înainte sau după acest roman"23. Laurence
Brander ţine să laude şi el această „scriere chauceriană"24, spre deose-
bire de Charles M. Holmes, care crede că e vorba de „un roman slab,
având parte de acelaşi eşec ca şi piesa de teatru pe care a inspirat-
Island (Insula), ultimul şi mult controversatul roman al lui Huxley,
1-a făcut pe Brander să scrie: „Pentru cei care s-au pregătit pentru
receptarea acestui roman, citind toate textele huxleyiene care au
condus la scrierea sa, el reprezintă o cât se poate de potrivită răsplată a
studiului intens pe care-l reclamă"2". Charles M. Holmes, însă, este de
cu totul altă părere, susţinând că, „citit ca un roman, ca produs al ima-
ginaţiei artistice, Insula este un eşec, aşa cum, de altfel, cei mai mulţi
din primii ei recenzaţi s-au şi grăbit să arate"2Ţ.
Lista afirmaţiilor ce se bat cap în cap nu se rezumă la cele de mai
sus. Oricât de stranie poate apărea cititorului obişnuit, lipsa de
consecvenţă a operei huxleyiene este, în mai multe privinţe, expresia
scrisă a lumii în care a trăit, precum şi a propriului său deghizament
spiritual, versatil şi proteic. Să nu uităm nici faptul că Huxley şi-a
scris
opera de-a lungul a patru - dintre cele mai pline de evenimente - de-
cade din istoria lumii occidentale, în care a putut fi martor la
consecinţele exploziei demografice, la evoluţia societăţii industriale,
la două războaie mondiale, precum şi la descoperirile din domeniul
ştiinţei care au dus la progrese tehnologice fără precedent. Huxley a
avut ocazia să contemple aceste evenimente desfăşurate pe fundalul
unei tot mai mari agitaţii, al echilibrului spiritual fragil al lumii
moderne. În încercările sale, câteodată disperate, de a oferi cititorilor o
imagine cât mai amănunţită şi mai revelatoare a acestei lumi şi a
locuitorilor ei neurastenici, Huxley a adoptat şi respins idei într-un
ritm alarmant; el şi-a modificat continuu atitudinea, astfel încât
exegeţii săi cu greu au mai putut ţine pasul cu uimitoarele sale
transformări. Vorbeşte de la sine, în acest sens, chiar metamorfozarea
sa dintr-un om de ştiinţă ateu într-un mistic înclinat spre o reconciliere
a ştiinţei cu religia
*
* *
Ceea ce se poate afirma cu certitudine e că mediul familial a avut
pentru Huxley un efect favorabil în dezvoltarea creativităţii, fără să
mai socotim şi zestrea lui ereditară28.
Scriitorul a fost cel de-al treilea copil din cei patru pe care i-a avut
familia Leonard Huxley şi, din punct de vedere fizic, era firav, „sensi-
bil, avea probleme cu inima, precum şi un cap atât de mare încât până
la vârsta de doi ani nici nu a fost în stare să umble"2^. Masivitatea
capului său i-a adus în copilărie porecla de „Ogie" (derivată de la
englezescul ogre, „uriaş sau căpcăun").
Trei experienţe traumatice, suferite între vârsta de 16 şi 20 de ani,
vor avea un impact deosebit asupra evoluţiei viitorului scriitor. Prima
are loc în 1908, când mama îi moare de cancer. Momentul are pentru
Aldous semnificaţia unei dizolvări a unităţii familiei, a unei iremedia-
bile pierderi, făcându-l să apară dintr-o dată „atât de ciudat de adult,
atât de asemănător unui Arnold"-'0. Adolescentul de acum avea mai
târziu să transfigureze literar această experienţă în paginile
memorabile ale romanelor Antic Hay (Dans grotesc) şi Eyeless in
Gaza (Orb prin Gaza).
Cea de-a doua încercare se leagă de perioada când, studiind la
Eton, e afectat de ceea ce, în cele din urmă, va primi diagnosticul de
keratitis punctata, o inflamare a corneei. În pofida operaţiilor la care
este supus, trebuie să se împace în cele din urmă cu gândul că va fi
lipsit de vedere pentru tot restul vie"ţii, astfel că îşi întrerupe studiile
la Eton. Rudele îl înconjoară cu toată grija şi abnegaţia de care are
nevoie. Simptomatic pentru Huxley, el refuză să se lase cuprins de
deznădejde şi învaţă de unul singur Braille. Orbirea temporară de care
a suferit nu l-a înfrânt, un bun exemplu în acest sens oferindu-l scri-
soarea pe care a scris-o mai târziu vărului său Gervas. în opinia lui
Huxley, orbirea sa vremelnică (timp de aproximativ un an şi jumătate)
n-a făcut altceva decât să-l împiedice să „ajungă în totalitate un
gentleman englez instruit într-o şcoală privată. Soarta dă câteodată
dovadă de
bunătate faţă de noi chiar atunci când pare a fi neîndurătoare. Orbirea
mea temporară m-a împiedicat să ajung doctor, lucru pentru care, de
asemenea, îi sunt recunoscător. Fiindcă, dacă surmenajul pricinuit de
activitatea mea ca ziarist m-a adus până în pragul morţii, cu siguranţă
că aş fi ajuns să mor prematur consacrându-mă mult mai extenuantei
profesii de doctor" .
Aceasta este perioada în care scriitorul reuşeşte să-şi antreneze
extraordinara sa memorie, elaborându-şi, pentru uzul propriu, „o
filosofie care să însemne mai mult decât subiectivitatea berkleiană"3^.
Tot acum termină de scris un roman de 90000 de cuvinte, al cărui
manuscris a fost pierdut. După aproximativ un an şi jumătate şi patru
operaţii succesive, vederea începe să i se îmbunătăţească, rămânând,
însă, pentru tot restul vieţii, dureros de departe de o vedere normală-".
Un alt eveniment care avea să-l marcheze pe Huxley a fost depre-
sia nervoasă care l-a cuprins brusc pe fratele său Trevenon, apreciat
pentru sensibilitatea şi rectitudinea lui de caracter, depresie ce l-a
determinat să se sinucidă la vârsta de doar douăzeci şi patru de ani.
Acesta a fost un moment decisiv al alunecării lui Aldous Huxley în
binecunoscutul său scepticism
în pofida vederii sale slabe, Aldous Huxley devine student la
Balliol College, Oxford, unde se distinge prin merite excepţionale la
literatura engleză. O vreme se foloseşte pentru citit de o lupă, până
când va reuşi, pe baza metodei curative Bates, să-şi îmbunătăţească
vederea şi să-şi termine studiile în 1915. Chiar şi aşa, vederea sa
precară va continua să-l izoleze, îndeosebi în tinereţe, făcându-l să
afirme, cu un prilej, că aceasta a fost „unicul lucru cu adevărat impor-
tant din viaţa sa"3\ „Keratitis punctata" avea să remarce câteodată
scriitorul, drept scuză pentru dificultăţile de care se izbea în procesul
comunicării, „şi-a pus amprenta asupra mea şi continuă să şi-o
pună"3-5.
După absolvirea Universităţii din Oxford, predă pentru o vreme la
Eton, însă, nu după mult timp, abandonează această activitate şi se
alătură colectivului editorial al revistei „Atheneum" (între anii 1919 şi
1920), iar apoi face parte din acela al revistei „The Westminster
Review"
(între 1920 şi 1921 )36.
Există numeroase indicii că Huxley a fost deosebit de neplăcut
impresionat atât de activitatea didactică, cât şi de jurnalistică ,
preferinţa sa îndreptându-se spre scrierea de versuri. Primul său volum
de poezie, The Burning Wheel (Roata în flăcări), apăruse deja în 1916,
urmat un an mai târziu de Jonah (lona), iar apoi, în 1918 şi, respectiv,
în 1920, de The Defeat of Youth and Other Poems (Tinereţe înfrântă
şi alte poeme), Leda (Leda). În 1925, Huxley va publica Selected
Poems (Poezii alese), iar în 1929 Ar abia Infelix and Other Poems
(Arabia Infelix şi alte poezii), urmat în 1931 de The Cicadas and
Other Poems (Greierii şi alte poezii)-
Huxley nu a fost un poet înnăscut38, geniul său literar exercitându-se
în domeniul prozei - operele de acest fel fiind cele care exprimă
adevărata măsură a talentului scriitorului şi pun cel mai bine în lumină
biografia sa spirituală.
Alexander Henderson recunoştea încă din 1936 că „atunci când
scrie despre Huxley, biografului nu-i rămâne prea mult spaţiu de
manevră. Viaţa prozatorului nu a fost una picarescă. Frământările,
emoţiile lui au fost interioare, iar istoria acestora una psihologică.
Totul a depins de modul de surprindere a evoluţiei mentale"-'".
In pofida aspectelor „senzaţionale" ale biografiei sale (cum ar fi
„experienţele" mistice la care Huxley s-a supus, ori cele în care s-a
bazat pe folosirea unor droguri precum mescalina şi LSD), în pofida
numeroaselor relaţii sociale pe care le-a întreţinut (stau mărturie, în
acest sens, scrisorile sale; publicate în volumul Collected Letters), în
pofida unor afirmaţii proprii (de genul: „în ceea ce mă priveşte, pot
tolera doar reticenţa"^0), o mare parte a vieţii lui Huxley se găseşte
descrisă, direct sau indirect, în operele sale.
Portretul spiritual al lui Huxley ar fi, însă, incomplet fără o
raportare a creşterii prestigiului său literar raportat la fundalul social şi
cultural al epocii. Maturizarea lui Huxley coincide, în acest sens, cu
anii primului război mondial. Ce a însemnat pentru Anglia acest
război aflăm din prezentarea concisă făcută de Brinton, Christopher şi
Wolf în lucrarea Civilization in the West (Civilizaţia în Occident):
„Marea Britanie a înregistrat în primul război mondial peste 750.000
de morţi
şi 1.500.000 de răniţi, între care mulţi tineri de perspectivă, reprezen-
tanţi ai unei întregi generaţii. Severele pierderi economice au inclus
40% din flota comercială; datoria naţională s-a înzecit, în timp ce
multe din investiţiile britanice făcute peste hotare au trebuit lichidate.
Mecanismele comerţului exterior care au dus la prosperitatea Marii
Britanii nu au putut fi refăcute imediat. Mai mult, producţia industrială
a Statelor Unite, a Canadei, chiar şi a Indiei, a fost stimulată de nece-
sităţile războiului, iar aceste ţări se aflau acum în competiţie cu Marea
Britanie. în anii '20, mecanismul industrial german, ajutat de investiţii
americane, revenea în competiţie. Marea Britanie, iniţiatoarea
revoluţiei industriale, îşi pierduse locul fruntaş în acest domeniu" .
Referindu-se la aceeaşi perioadă, criticul Walter Allen scrie: „După
primul război mondial, perioada ce se încheiase în iulie 1914 părea tot
atât de îndepărtată ca şi faţa nevăzută a lunii. Războiul dusese la o
fractură temporară în peisajul temporal, asemănătoare unei enorme
catastrofe naturale - ştergând graniţe de mult stabilite, aruncând până
în înaltul cerului semne de hotar care ani de zile fuseseră acceptate
necondiţionat. Războiul a apărut ca un fel de fisură adâncă şi
nemărginită între prezent şi trecut, încât prezentul şi trecutul păreau
aproape ilar de diferite unul de celălalt A interpus o mare prăpastie
între tinerii care luptaseră pe front şi vârstnicii care rămăseseră acasă.
Tot ceea ce păruse până atunci certitudine, toate lucrurile înţelese de la
sine, pe care Marea Britanie le nutrise timp de o sută de ani de virtuală
pace [...] au fost demascate drept iluzii. Războiul a dus la o accelerare
fără precedent a schimbărilor sociale. A dus la emanciparea femeii; a
dus la emanciparea clasei muncitoare [..'.] A afectat toate lucrurile şi
toţi oamenii. Nimic nu a mai fost ca înainte"42.
Tânăr sensibil, înzestrat cu o irezistibilă curiozitate intelectuală,
Aldous Huxley a perceput din plin toate aceste schimbări - perimarea
vechilor valori şi incertitudinile epocii moderne43.
Relativa stabilitate din epocile victoriană şi edwardiană nu mai
exista, iar dezvoltarea unei conştiinţe sociale coincidea cu un declin al
religiozităţii oamenilor. După război, a apărut o „generaţie pierdută"
sau de „tineri furioşi" (chiar dacă această ultimă etichetare avea să fie
inventată abia după cel de-al doilea război mondial). Epoca ce a urmat
a purtat nume ca „epoca anxietăţii", „epoca aspirinei", „epoca
măcelurilor", „epoca tranchilizantelor"44. Aceeaşi epocă a fost, însă,
martora unei extraordinare izbucniri de energii, de imaginaţie, inven-
tivitate şi îndrăzneală4^. Nu e deloc de mirare că, în aceste condiţii,
una din trăsăturile definitorii ale epocii care a urmat primului război
mondial este tocmai caracterul ei contradictoriu.
Epoca a marcat şi o reacţie împotriva nedreptăţilor de ordin
economic şi social (elocvente rămânând, în acest sens, utopiile lui
Wells, unele din piesele lui Bernard Shaw, precum şi ultima trilogie
scrisă de Galsworthy), iar în planul artei şi literaturii, o reacţie
împotriva romantismului (îndeosebi împotriva poeziei lui Tennyson şi
Swinburne) şi, nu mai puţin, o luare de atitudine împotriva realismului
de tip edwardian (prin scrierile lui Conrad şi ale lui Bennett).
Dacă scriitorii menţionaţi mai sus s-au mulţumit doar să pună sub
semaul îndoielii valorile tradiţionale, alţii, cum ar fi James Joyce,
Virgieia Woolf, D. H. Lawrence, s-au rupt complet de ele. Cea mai
grăitoare expresie a acestei atitudini o găsim în romanul Portret al
artistului în tinereţe de James Joyce, în care Stephen Dedalus exclamă:
„Tu îmi vorbeşti de naţionalitate, limbă, religie. Eu am să încerc să
zbor dincolo de aceste mreje".
Este imposibil de evaluat cu exactitate în ce măsură a fost
influenţat Aldous Huxley de climatul social şi literar al epocii.
Scriitorul a făcut dese referiri la autori şi la evenimente contemporane,
raportându-se însă nu mai puţin şi la scriitorii din secolele anterioare,
în orice caz, vremurile pe care le-a trăit şi-au adus şi ele contribuţia lor
la formarea concepţiilor sale.
Un aspect ce nu trebuie în nici un caz trecut cu vederea îl consti-
tuie discrepanţa dintre valorile ştiinţifice şi cele spirituale - ajunsă una
din trăsăturile definitorii ale epocii moderne. Bertrand Russell, în
cartea sa Scientific Outlook (Perspectiva ştiinţifică), publicată în 1931,
definea ştiinţa drept „cunoaşterea puterii", deosebind-o de
„cunoaşterea
iubirii" pe care o caută misticul, îndrăgostitul, poetul. Filosoful
susţinea, în aceeaşi ordine de idei, şi că „[...] nu putem cuceri lumea în
calitate de tehnicieni decât dacă renunţăm la lume ca îndrăgostiţi.
Această împărţire din sufletul omenesc are, însă, un efect fatal asupra
a tot ce e mai bun în om"'*7.
Chiar dacă veridicitatea acestei ultime afirmaţii rămâne discutabilă,
ea este, cât se poate de relevantă în ceea ce priveşte evoluţia literară a
lui Huxley.
Pe lângă mediul familial şi receptivitatea lui Huxley faţă de
realităţile sociale, un alt factor important ce trebuie avut în vedere îl
reprezintă educaţia pe care a primit-o, precum şi rolul formativ pe care
l-au avut, în cazul său, lecturile.
Personalitatea literară a lui Huxley îşi trage astfel seva dintr-o
vastă zonă de valori spirituale, din rândul cărora nu lipsesc nici cele
ale epocii elisabetane, scriitorul fiind şi un bun cunoscător şi al
literaturii eline şi latine. Un alt fapt ce nu trebuie pierdut din vedere e
acela că Aldous Huxley a studiat literatura engleză la Balliol College,