Table Of ContentIOAN PETRU CULIANU
JOCUL DE SMARALD
Traducere din limba engleză de
Agop Bezerian
Polirom 2008
Colecţie coordonată de Tereza Culianu-Petrescu
2
Ioan Petru Culianu, The Emerald Game
© 2005, 2008 by Editura Polirom, pentru prezenta traducere www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr.4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, se. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728
ISBN: 978-973-46-1136-2
ISBN eBOOK: 978-973-46-2110-1
3
Introducere
În 1972 am părăsit România, silit de condiţii neprielnice. La
sosirea pe aeroportul de la Roma, singura mea valiză nu şi-a
făcut apariţia din avion. M-am dus şi m-am interesat zilnic până
când, în cele din urmă, am primit-o, după aproximativ o
săptămână. De-abia când am început să despachetez, în camera
mea de hotel, am descoperit că îmi lipseau pantofii; în locul lor
am găsit un volum legat în piele de viţel, de o vechime
considerabilă, înfăşurat în una dintre cămăşile mele. Manuscrisul
era voluminos, iar paginile – scorţoase, degradate de umezeală –
erau umplute de un scris mărunt, egal. Se folosise limba latină, o
variantă idiosincratică plină de prescurtări şi adăugiri încâlcite.
Explicaţiile marginale, din loc în loc, şi tonul primelor pagini m-
au determinat să presupun că era vorba mai degrabă de un
jurnal personal decât de o lucrare menită să fie copiată şi pusă în
circulaţie.
Mă aflam pe atunci într-o situaţie precară şi deopotrivă în
jenă financiară. Depusesem paşaportul împreună cu o cerere de
azil politic şi, în aşteptarea permisului de rezident sau a
îngăduinţei de a imigra, fusesem luat sub oblăduire de H.I.A.S.,
din Roma. Îmi era teamă de reacţia autorităţilor, atât italiene cât
şi române, dacă aş fi mărturisit că posed o piesă antică furată,
ascunsă în valiza mea şi scoasă prin contrabandă dintr-o ţară
4
unde nu intenţionam să revin vreodată. Ar fi fost posibil oare să
mi se respingă cererea şi să fiu expulzat, extrădat sau judecat?
Fără îndoială că cererea mea de a rămâne în Italia şi
considerentele umanitare în evaluarea ei ar fi fost primejduite
dacă mă implicam în vreun scandal. Mai mult, nu cunoşteam
circumstanţele (posibil violente) în care necunoscuţii exportatori
obţinuseră cartea, şi nici ce devenise destinatarul ei – cel care
trebuia să o intercepteze la Roma – nu ştiam. Din pricina acestei
stări de nesiguranţă n-am pomenit nimănui despre carte şi am
început să o citesc.
Am menţionat mai înainte particularităţile de scris şi de
limbaj folosite în manuscris; ele m-au făcut să socotesc
problematică traducerea textului şi atunci m-am apucat să-l
transcriu sub forma unei tălmăciri brute pe măsură ce citeam,
pentru a urmări mai bine firul întortocheat al evenimentelor.
Acolo unde textul era auto-referenţial, abrevierile deveneau
inteligibile, la fel şi iniţialele ce desemnau diferite partide şi
locuri. Dar câteva secţiuni mi-au rămas misterioase; de aceea am
lăsat fraze latineşti netălmăcite, iar unele semne de întrebare sau
rezumate conjecturale fac parte din traducerea mea. Aşa mi-am
umplut după-amiezele de iulie şi august – înainte de a-mi începe
studiile în toamnă – evadând, din existenţa mea îndoielnică şi
suspendată în aer, într-o enigmă veche de patru sute de ani.
5
Într-una din zile, la 1 septembrie, când îndrăznisem pentru a
doua oară să mă aventurez în stradă, am observat o maşinuţă
bleumarin urmărindu-mă. Nu l-am putut distinge pe şofer, dar
am ghicit imediat că proprietarii veniseră să ceară ceea ce le
aparţinea. Din trei posibilităţi: să mă duc şi să relatez poliţiei
toată povestea; să ascund cartea şi să risc o confruntare ori să
predau marfa, nădăjduind să scap nevătămat, am ales-o pe
ultima. Nu puteam să dispar, lucrul era imposibil din pricina
statutului meu de rezident cu permis condiţionat. Deşi ţineam cu
toată ardoarea să păstrez manuscrisul, din care vreo douăzeci de
pagini captivante, cred, rămăseseră netraduse, frica şi disperarea
au exclus celelalte două căi alternative. M-am înapoiat în grabă
în camera mea din hotel pentru a constata că manuscrisul
dispăruse, nu însă şi carnetele cu textul tradus, care rămăseseră
acolo unde le pitisem.
Un şuvoi de evenimente m-a antrenat în anii următori: studii,
conferinţe, cursuri de predat, scrierea unui mare număr de cărţi
şi articole. M-am mutat de mai multe ori. Întâmplările din
vremea şederii mele liminale la Roma mi s-au estompat în
memorie, ca un interludiu oniric. De-abia în 1987 i le-am
povestit asociatei mele, tânără savantă deja consacrată, cu care
lucram la desăvârşirea unui proiect academic pentru un editor
francez. La îndemnul ei am făcut cercetări în marile biblioteci
6
din lume, îndeosebi la Biblioteca Bodleiană şi la Vatican –
nicăieri nu am dat de urma unui astfel de manuscris.
Timp de trei luni, nu departe de oraşul Courmayeur, localitate
la poalele Mont-Blane-ului, asociata mea şi cu mine am trudit
asupra însemnărilor din vechile caiete, reconstituind un text ce
din întâmplare îmi trecuse prin mâini în urmă cu cincisprezece
ani. Ajutat de bunele cunoştinţe ale colegei mele în paleografie
latinească şi în istoria religioasă a epocii, am împlinit segmentele
nesigure ale lucrării prin comparaţii şi paralele conceptuale,
lăsând textul să vorbească de la sine. Am descifrat literalismele
şi am dres în mod sintetic sintaxa. Traducerea englezească
rezultată finalmente nu era exactă – citate directe au fost
înlocuite cu dialoguri parafrazate şi altele asemenea –, însă
mesajul documentului se afla comunicat într-o limbă modernă.
***
Şi acum încă, multe întrebări rămân deschise; cum au putut să
ajungă însemnările unui englez de la sfârşitul secolului al XV-lea
– prima jumătate a celui de-al XVI-lea într-o colecţie românească
– poate într-una dintre acele cunoscute biblioteci din
Transilvania veacului al XVIII-lea? În mâinile cui se află în
prezent manuscrisul? În fine, care este conţinutul ultimelor vreo
douăzeci de file, probabil deznodământul ce urmează
climaxului? Meditând la aceste necunoscute şi la altele,
împreună cu colega mea – a cărei contribuţie la alcătuirea cărţii
7
nu-i mai mică decât a mea personală – am decis să oferim textul
cititorilor, însoţit doar de un scurt Post-scriptum istoric.
Courmayeur, 4 octombrie 1987
8
Lui Nikki Wiesner
Pe măsură ce anii trec, ochiul ţi se ascute şi razele lui disting
ceea ce-a fost secvenţial din alcătuirea unui edificiu – sălaşul pe
care acum mă pregătesc să-l părăsesc. Astăzi pot pătrunde şi ieşi
din labirintul încăperilor care odinioară mă împresurau cu o
fermitate zidită de emoţii copleşitoare. Circumspecţia erodează
de bună seamă piscurile înalte ale senzaţiilor din trecut şi le
risipeşte întocmai castelelor de nisip, după cum se ştie că
dimensiunile obiectelor descresc pe măsură ce te îndepărtezi de
ele. Sfidând năvala sentimentelor, un gând se încheagă cu
suficientă forţă ca să-şi arunce umbra asupra mea, după
patruzeci şi cinci de ani de îndoieli. Cu această spovedanie mă
eliberez. Oare crima care îmi apasă sufletul a fost rodul propriei
mele voinţe sau cel al destinului meu? Nu voi mai repeta
întrebarea, dar las, formulând-o, ca o altă instanţă, superioară,
să pronunţe verdictul. În acelaşi timp sunt convins că voi
dezvălui aici o taină mare, nebănuită, a unor vremuri
extraordinare.
Oxfordshire, 17 august 1539
9
Capitolul I – Descrierea originilor şocante ale
situaţiei
Faţada luminoasă a bisericii Santa Maria Novella a fost prima
minunăţie pe lângă care am trecut în seara sosirii mele la
Florenţa. În mod curios, uliţele pietruite, goale, şi porţile pustii
vădeau o dezolantă splendoare. Obosit de călătoria pe mare şi de
lungul drum străbătut de la Pisa, priveam oraşul ca în vis, fără
interes, lăsându-mă pe spate în şa. Martino, sluga mea, căută în
zadar vreun paznic care să ne arate drumul, apoi ciocăni la
câteva uşi care rămaseră închise. Undeva la un cat de sus o
fereastră se deschise şi se trânti îndată la loc. Continuam să
înaintăm călări prin liniştea misterioasă. Fluviul Arno îşi
desfăşura panglica neagră ca onixul sub cerul de-acum întunecat.
În această solitudine am dat peste il campanile al lui Giotto,
fantomatică dantelărie în marmură. Nu m-am oprit să privesc, la
lumina unei torţe, porţile de bronz de la battistero, ale căror
paneluri complicate prietenul meu Pietro degli Ecati le includea
printre cele şapte minuni ale Florenţei. În schimb, am admirat
dimensiunile vastului dom ce încununează catedrala durată de
Brunelleschi cu trei sferturi de secol în urmă. Se întrezărea vag
prin întunericul care cuprindea treptat văzduhul, ca epava unei
corăbii prin pânza rară a aburilor înălţaţi din apă. Acelaşi
10
