Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne: (1800-1848)

435 Pages·2005·36.298 MB·Romanian

by  Neagu Djuvara

NEAGU M. DJUVARA s-a născut Ia Bucureşti în 1916, într-o familie de
origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-iea
şi care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licen
ţiat în litere la Sorbona (istorie, I 937) şi doctor în drept (Paris, I 940). Parti
cipă Ia campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iu
nie-noiembrie 1941); rănit în apropiere de Odessa.
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier
diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură
cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la
Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septem
brie 1947, când comuniştii preiau şi Externele.
Implicat în procesele politice din toamna 1947, hotărăşte să rămână în exil,
militând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc (secretar
general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică;
Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare Carol I).
În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei
de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez
al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de
istorie economică, la universitatea din Niamey.
între timp, reluase studii de filozofie la Sorbona. în mai 1972, capătă doc
toratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, ob
ţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale
de la Paris (I.N.A.L.C.O.).
Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revo
luţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991, profesor-aso
ciat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de
Istorie „A.D. Xenopol" din laşi.
Principale publicaţii: - Le droit roumain en matiere de nationalite, Pa
ris, 1940; Demetrius Cantemir, philosophe de l' Histoire, in Revue des etudes
roumai11es, Paris, 1973; Civilisations el lois historiques, Essai d' etude com
paree des civilisations, Mouton, Paris-Haga, 1975 (carte premiată de Aca
demia Franceză) (tradusă în româneşte sub titlul Civilizaţii şi tipare istorice.
Un studiu comparat al civilizaţiilor, seria Teoria istoriei, Humanitas, 1999);
Les« grands bo"iards » ont-ils constitue dans Ies principautes roumaines une
veritable o/igarchie institutionnelle et hereditaire? in Siidost-Forschungen,
Band XLVI, Miinchen, 1987; Le pays roumain entre Orient et Occident.
Les Principautes danubiennes dans la premiere moitie du XIX• siecle, Pu
blications Orientalistes de France, 1989; Les Aroumains (operă colectivă),
Publications Langues'O, Paris, 1989; Sur un passage controverse de Kekau
menos. De l' origine des Valaques de Grece, in Revue roumaine d' histoire,
t. XXX, 1-2, Bucureşti, 1991; O scurtă istorie a românilor povestită celor
tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999; Cum s-a născut poporul român?, Mircea
cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001.
NEAGU DJUVA RA
"-
INTRE
ORIENT SI OCCIDENT
'
române la începutul epocii modeme
Ţările
(1800-1848)
Ediţia a III-a
Traducere din franceză de
MARIA CARPOV
•
HUMANITAS
BUCUREŞTI
Coperta
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DJUVA RA, NEAGU
Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne:
(1800-1848) I Neagu Djuvara; trad.: Maria "Carpov. - Bucureşti: Humanitas, 2005
Bibliogr.
Index
ISBN 973-50-0862-9
I. Carpov, Maria (trad.)
39(498.1)"1800/1848"
39(498.3)" 1800/1848"
94(498.1)"1800/1848"
NEAGU DJUVA RA
LE PAYS ROUMAIN ENTRE ORIENT ET OCCIDENT
LES PRINCIPAUTES DANUBIENNES
AU DEBUT DU XJXE SIECLE
Publications Orientalistes de France
© ALC-Djuvara-iunie 1989
© HUMANITAS, 1995, 2002 pentru prezenta versiune românească
EDITURA HUMANITA S
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. [phone], fax [phone]
www.humanitas.ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. [phone],
fax [phone], C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti
e-mail: [email protected]
www .librariilehumanitas.ro
ISBN 973-50-0862-9
Fiicei mele, Domnica ...

la
Prefaţă ediţia românească
Această carte n-a fost scrisă pentru români. A fost scrisă pen
tru occidentali, care, în general - chiar în sferele cele mai cul
te -, nu ştiu aproape nimic despre trecutul ţării noastre.
De mult mă bătea gândul să încerc să povestesc felul în care
Ţara Românească şi Moldova - în împrejurările care carac
terizează sfârşitul veacului al XVill-lea şi începutul celui de al
XIX-lea (slăbirea imperiului otoman, războaiele austro-ruso-turce,
revoluţia franceză, aventura napoleoniană) - suferă deodată o
prefacere adâncă, trecând, în mai puţin de două generaţii, de la
o „civilizaţie" la alta, de la modelul bizantin - oarecum alterat
şi sclerozat - la modelul occidental, adoptat cu pasiune şi chiar,
uneori, cu o grabă excesivă.
Prin 1960, când lucram la o teză de filozofie a istoriei, în care
problema contactelor dintre civilizaţii şi a aşa-ziselor „fenomene
de aculturaţie" deţinea un loc însemnat, am destăinuit acest pro
iect profesorului Alphonse Dupront de la Sorbona, fost director
al Institutului francez din Bucureşti. Dupront, spirit subtil şi unul
dintre puţinii istorici francezi sensibili la problemele de filozofie
a istoriei, m-a privit cu un zâmbet ironic: ,,Vrei să-l scrii din nou
pe Pompiliu Eliade ?" Am rămas descumpănit. Auzisem de cartea
lui Pompiliu Eliade*, dar mărturisesc că n-o citisem. M-am gră­
bit s-o caut la Biblioteca Naţională de la Paris şi am stat apoi o
* E vorba de teza lui de doctorat la Sorbona, De l'injluence franr;aise
sur I' esprit public en Roumanie ( 1898), care a stârnit la vremea ei vii polemici,
dar n-a fost tradusă în româneşte decât relativ recent: Influenţa franceză
asupra spiritului public în România, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, cu prefaţă
şi note de Alexandru Duţu.
8 ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT
vreme nedumerit. Oare această viziune „maniheistă" a societăţii
româneşti la începutul veacului trecut să se apropie ea de adevăr
(în măsura în care se poate vorbi de „adevăr" în istorie)? Să fi
fost ţările noastre, până la primele semne ale influenţei franceze,
adâncite în beznele inculturii şi ale tiraniei moştenite dintr-un Ev
Mediu prelungit de dominaţi'a otomană prin mijlocirea fanarioţi­
lor? Iar tot ce este azi valabil la noi pe plan cultural, social, poli
tic să se datoreze numai şi numai „influenţei franceze asupra spi
ritului public în România"? Instinctiv mi se părea că realitatea
era mai nuanţată şi, după matură chibzuinţă, am hotărât să uit de
observaţia ironică a lui Alphonse Dupront.
Într-un fel, punctul meu de plecare nu era foarte diferit de al
lui Pompiliu Eliade: aveam simţământul că adâncite prefaceri prin
care trecuse ţara noastră în veacul trecut prezentau caracteristici
tipice ale fenomenului de aculturaţie în ipostaza unei întâlniri în
tre două civilizaţii. Pe de altă parte însă, îmi dădeam seama că
prezentarea unei asemenea teze risca să provoace la unii compa
trioţi, chiar la intelectuali dintre cei mai luminaţi şi mai bine in
tenţionaţi, unele reacţii negative: afinnaţia că pe la 1800 ţările
noastre nu aparţineau „civilizaţiei occidentale" e percepută de
mulţi ca însemnând că ele nu făceau parte din Europa! ,,Atitu
dine antip.atriotică !" Se uită că, de aproape un mileniu şi jumă­
tate, Europa era tăiată în două. Erau „două" Europe. Prima rup
tură se produsese o dată cu împărţirea imperiului roman în două,
în 395. De o parte şi de alta a acelei linii de despărţire, cu.totul
arbitrară la început (tăia de-a curmezişul Iugoslavia de ieri!), aveau
să se dezvolte cu încetul două lumi care, cu toate că punţile nu
vor fi rupte cu totul niciodată, vor evolua totuşi pe căi din ce în
ce mai deosebite. ,,Falia" se va lărgi mai întâi când valul slavi
lor de sud va despărţi romanitatea apuseană de romanitatea ră­
săriteană şi de elenismul renăscut la Bizanţ; se va adânci o dată
cu schisma din 1054 a Bisericii şi, mai dramatic încă, după cuce
rirea Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204. De atunci se
poate vorbi de un adevărat clivaj între culturi, întărit statornic de
nesfârşite dispute religioase. Stăpânirea otomană se va întinde o
vreme şi asupra unei părţi a lumii catolice, în Croaţia şi Ungaria,
dar, în ansamblu, ea va coincide cu fosta sferă de influenţă bi-
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ 9
zantină, pe care, în tot sud-estul european, o închide cu o adevă­
rată „cortină de fier" avant la /ettre. O închide şi o îngheaţă în
forme învechite, în vreme ce Occidentul catolic, apoi şi protes
tant, trece, de la începutul Renaşterii, prin uriaşe prefaceri pe
toate planurile culturii - în înţelesul larg al cuvântului: religie,
filozofie, ştiinţă, arte, instituţii, moravuri... Din toată această
transformare, prea puţin pătrunde în lumea noastră. Se poate chiar
spune că în secolele al XVII-lea-al XVID-lea, pe măsură ce „turco
craţia" - pentru a folosi expresia bizantinistului Petre Ş. Năs­
turel - se face mai apăsătoare în ţările române, acestea se vor
îndepărta şi mai mult de modelul occidental decât fusese cazul
în primele veacuri ale voievodatelor. Deşi câteva influenţe occi
dentale se manifestă în artă, deşi câţiva boieri sau pretendenţi la
domnie (trei-patru într-un secol!) călătoresc în Apus şi sunt mar
caţi de acea experienţă, aceste fenomene rămân cu totul margi
nale şi superficiale, f"ară vreun impact real asupra „mentalului co
lectiv", asupra „ţării".
Adevăratul proces de aculturare nu începe decât târziu, în
veacul al XVIII-iea, întâi în Transilvania, prin contactul cu Roma
şi cu Viena al preoţilor şi cărturarilor „uniţi", apoi dincoace de
Carpaţi, prin pătrunderea lentă a literaturii franceze a Luminilor,
pătrundere accelerată, paradoxal, de ocuparea sporadică a Prin
cipatelor de către austrieci şi ruşi. Occidentalizarea a avut loc,
în toate ţările ortodoxe din Europa, în faze şi ritmuri diferite: în
Rusia, prin ucaz împărătesc şi cu sila - dar înaintea „raialelor"
din imperiul otoman; în Grecia - aici însă biserica ortodoxă a
avut un rol conservator mult mai activ decât în ţările noastre -,
prin contactul mult mai vechi şi aproape neîntrerupt cu Veneţia
şi Genova, precum şi cu alte naţiuni maritime, ca Franţa, Anglia,
Olanda; în Serbia şi Bulgaria în fine, procesul a fost încetinit de
absenţa unei clase aristocratice, cea medievală fiind nimicită sau
înstrăinată chiar de la începutul stăpânirii otomane. Aşa se face
că, dintre toate popoarele ortodoxe din Europa răsăriteană, ro
mânii au fost cei la care occidentalizarea a fost cea mai rapidă
şi, mai cu seamă, cea mai spontană, favorizată fiind de aparte
nenţa la familia popoarelor neolatine şi de afinităţile sentimentale
şi temperamentale cu italienii şi francezii, în sfârşit de afirmarea
10 ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT
aproape obsesivă a latinităţii, devenită o idee-forţă în lupta de
emancipare.
În loc de a oculta sau minimiza acest fenomen de aculturaţie,
cum vedem că se face adesea în istoriografia noastră - ca şi
când ar fi o scădere ca românii să nu fi fost „occidentali" dintot
deauna! -, am avea motive mai curând să ne mândrim cu ritmul
în care s-a înfăptuit, în prima jumătate a veacului trecut, aceas
tă formidabilă revoluţie în moravuri şi mentalităţi.
Dar şi o dată admisă existenţa până la cumpăna secolelor al
XVIII-iea şi al XIX-lea a două Europe, cea de stil occidental şi
cea de tradiţie bizantină, această prezentare bipolară rămâne prea
simplificatoare. O „analiză spectrală" a societăţii româneşti de la
începutul veacului trecut revelează o situaţie mai complexă: se
pot distinge cel puţin trei sau patru „straturi de cultură", care, la
rândul lor, nu sunt uniform distribuite în straturile sociale. Boie
rii mari au adoptat de la domnii fanarioţi, până în amănunt, stilul
de viaţă ţărigrădean (mai mult turcesc decât bizantin), de la îm
brăcăminte şi mobilier până la gusturile alimentare, iar cultura
lor - în înţelesul restrictiv al cuvântului ~ e aproape exclusiv
grecească. Aceste moravuri s-au extins curând la boierii de ţară
şi la marii negustori, ba, cu vremea, şi la târgoveţi. La toţi însă,
respectarea canoanelor bisericii răsăritene şi a datinilor strămo­
şeşti menţine legătura cu viaţa ţărănească, inclusiv cu latura ei
artistică, poezia, cântecul, jocul - cu atât mai mult cu cât limba
e aceeaşi pe toată scara socială. În anii 1780, cum vom vedea,
franţuzul d'Hauterive constată cu uimire că ţăranul vorbeşte o
limbă tot atât de curată ca boierii. Se înşela doar în sensul că bo
ierii erau cei ce vorbeau aceeaşi limbă ca ţăranii - că nu apu
caseră să creeze o „limbă de cultură". La ţară, mai dăinuiesc obi
ceiuri străvechi, cărora nu li se poate pune cu uşurinţă eticheta
bizantină, datini şi credinţe ale căror origini se pierd într-un tre
cut imemorial, precreştin, uneori şi preroman; iar deprinderile
vieţii zilnice, acasă, ca şi la câmp, par încremenite de veacuri.
Atunci apare în stratul cult al societăţii, şi aşa destul de sub
ţire, o „minoritate activă" care adoptă cu pasiune ideile şi mo
ravurile Apusului şi care prin acţiunea ei politică şi intelectuală