Ilie Melniciuc

230 Pages·2007·1.52 MB·Romanian

UNIVERSITATEA „AL.I.CUZA” IASI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

STUDIUL NOULUI TESTAMENT
SUPORT DE CURS SEM. II

LECT. DR. PR. ILIE MELNICIUC
2
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

CUPRINS

CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR...............................................................................................3
SFÂNTUL APOSTOL PAVEL.........................................................................................................25
EPISTOLA CĂTRE ROMANI..........................................................................................................41
EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI................................................................................................49
EPISTOLA a II-a CĂTRE CORINTENI...........................................................................................62
EPISTOLA CĂTRE GALATENI......................................................................................................69
EPISTOLA CĂTRE EFESENI..........................................................................................................81
EPISTOLA CĂTRE FILIPENI..........................................................................................................93
EPISTOLA CĂTRE COLOSENI....................................................................................................100
EPISTOLA I CĂTRE TESALONICENI.........................................................................................114
EPISTOLA a II-a CĂTRE TESALONICENI...............................................................................122
EPISTOLA I CĂTRE TIMOTEI.....................................................................................................131
EPISTOLA a II-a CĂTRE TIMOTEI............................................................................................146
EPISTOLA CĂTRE TIT..................................................................................................................150
EPISTOLA CĂTRE EVREI............................................................................................................154
EPISTOLA CĂTRE FILIMON.......................................................................................................171
EPISTOLELE SOBORNICEŞTI.....................................................................................................175
EPISTOLA SFÂNTULUI IACOV..................................................................................................176
EPISTOLA I A SFÂNTULUI APOSTOL PETRU.........................................................................184
EPISTOLA a II-a A SFÂNTULUI APOSTOL PETRU..................................................................194
EPISTOLELE SFÂNTULUI IOAN...............................................................................................202
EPISTOLA SFÂNTULUI IUDA.....................................................................................................212
APOCALIPSA.................................................................................................................................215
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
3
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR

Alegerea celor doisprezece s-a făcut dintr-un număr mai mare de ucenici (Lc. 6, 13),
Mântuitorul numindu-i Apostoli. Pe aceştia îi va considera prieteni şi nu slugi (In. 15, 15), pentru că
ei aveau să fie cei mai apropiaţi ucenici ai Domnului, făcându-se martorii Întrupării, Botezului,
Transfigurării, Învierii şi Înălţării Sale. Ei L-au cunoscut personal pe Domnul slavei, Hristosul,
Mesia lui Dumnezeu, L-au auzit, L-au văzut şi L-au atins (I In. 1, 1).
Ei nu trebuie confundaţi cu cei 70(2) ucenici, care şi ei Îl urmau pe Mesia, dar nu în măsura
în care Îi slujeau cei doisprezece. Cei 70(2) de ucenici sunt amintiţi numai de Sfântul Luca (Lc. 10,
1), aleşi de Învăţătorul pentru că „secerişul era mult, dar lucrătorii puţini” (Mt. 9, 37), iar „mulţimile
care-L urmau erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36).
Ucenicilor Lui, Hristos S-a revelat pe Sine prin minunile săvârşite, ajutându-i să înţeleagă că
originea Sa este dumnezeiască. Pe ei i-a format în scopul slujirii mântuitoare, sădind adânc în
inimile lor credinţa. Cu toate că erau „oameni săraci, fără autoritate şi cultură, totuşi erau plini de
virtuţi şi devotament; în simplitatea inimii lor slujeau cu aleasă dăruire şi aduceau un fierbinte
omagiu Stăpânului”. Cu toate acestea ochii şi inimile lor nu puteau percepe tainele nepătrunse
izvorâte din cuvintele şi faptele Învăţătorului. Acest lucru se poate vedea, printre altele, din faptul
că după minunea înmulţirii pâinilor şi săturarea a 5.000 de bărbaţi, afară de femei şi copii (Mt. 14,
15-21; Mc. 6, 37-44), Apostolii au fost martorii unui eveniment ce a produs mare tulburare în
sufletul lor: umblarea pe mare a Mântuitorului.
Sfântul Evanghelist Marcu explica motivul pentru care erau peste măsură de uimiţi: „căci nu
pricepuseră nimic de la minunea înmulţirii pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată” (Mc. 6, 52).
În alte împrejurări ucenicii au întâmpinat dificultăţi în înţelegerea cuvintelor Învăţătorului
lor: „greu este cuvantul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In. 6, 60). Sfântul Evanghelist Ioan
menţionează chiar că „mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” din acest
motiv (In. 6, 66), adeverindu-se astfel cuvântul Mântuitorului: „mulţi chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt.
20, 16).
Aşa cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, ales devine cel care răspunde chemării, care
se face prin Harul lui Dumnezeu (Gal. 1, 15), deşi Mântuitorul „niciodată n-a căutat să atragă pe
ucenicii Săi la apostolat, arătându-le lor demnitatea, onoarea sau avantajele momentane de care
puteau să se bucure”, dimpotrivă, i-a avertizat că vor îndura sacrificii în misiunea lor şi i-a deprins,
totodată, cu truda şi încercările grele: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit
lumea” (In. 16, 33; Mt. 10, 16; Mc. 13, 11).
Cei doisprezece au rămas cu Învăţătorul lor, căci au recunoscut în El pe „Hristosul” lui
Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi
am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (In.6, 68-68). Fidelitatea cu care au
răspuns chemării lui Hristos i-a ridicat la cinstea apostolatului, deşi unul avea să se departeze
definitiv de Cuvântul vieţii, trădându-L pe Învăţătorul său (In. 6, 70-71). Acesta, Iuda Iscarioteanul,
n-a lucrat conform chemării, nu s-a sârguit să sporeasca darul cu care a fost înzestrat, ba mai mult a
fost nepăsător faţă de el (I Tim. 4, 14), căzând din slujirea Celui Drept în slujirea celui ce pierde
sufletele (Fapte 1, 16-20). Putem spune că alegerii sale de către Mântuitorul, el a răspuns prin re-
alegerea sa spre pierzare. Şi ceilalţi Apostoli L-au părăsit pe Mesia, când pătimea pentru omenire
(Mt. 26, 31), Sfântul Petru lepădându-se chiar cu jurământ că nu-L cunoaşte (Mt. 26, 72), dar s-au
pocăit (Mt. 26, 75), căci fuga lor era din teama de a nu fi prinşi de iudei. Inimile lor ardeau, însa,
pentru Domnul: „şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au
zis la fel” (Mt. 26, 35) şi „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii ca Te iubesc” (In. 21, 17).
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
4
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

Iniţierea în tainele dumnezeieşti s-a realizat pe parcursul celor „trei ani şi ceva” de vieţuire
pământească a Fiului Omului, timp în care Apostolii „au văzut razele Dumnezeirii prin trupul plin
de slavă al lui Iisus Hristos, Care S-a arătat ucenicilor la Schimbarea Sa la Faţă” (Mt. 17, 1-9; c. 9,
2-9; Lc. 9, 28-36). Ei s-au bucurat de o asemenea binecuvântare „de care n-au avut parte cei
dinainte, din vremea Legii, drepţii şi Profeţii, căci n-au putut vedea mai mult decât spatele lui
Dumnezeu”. Acest privilegiu izvorăşte din însuşi faptul Întrupării Cuvântului, care presupune
apropierea omului de Dumnezeu prin asumarea firii omeneşti în Persoana Fiului.
Mântuitorul i-a împărtăşit, aşadar, pe Apostolii Săi de slava lui Dumnezeu: „Slava pe care
Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem…” (In. 17, 22).
Un lucru, însă, mai trebuia luat în considerare, acela că nu puteau începe misiunea lor
kerigmatică fără completarea numărului celor doisprezece, căci cineva trebuia „să ia locul acestei
slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut şi să meargă în locul lui” (Fapte 1, 25). Iar de cinstea
apostoiei nu se putea învrednici oricine. Sfantul Petru, în cuvântarea ţinută înaintea celor „ca la o
sută douazeci de fraţi” (Fapte 1, 15), menţionează că cel ce va fi ales în locul lui Iuda trebuie să
îndeplinească, în primul rând, condiţia de a fi fost „împreună cu ei martor al Învierii lui Hristos”
(Fapte 1, 22), de a fi fost de faţă, alături de ei, la faptele minunate săvârşite de Mântuitorul,
„începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat de la noi” (Fapte 1, 22).
Sunt propuşi în acest sens Iosif, „numit Barsaba, zis şi Iustus”, şi Matia (Fapte 1, 23),
probabil din cei 70(2). Prin tragere la sorţi, nu înainte, însă, de a cere în rugăciune să li se arate lor
voia lui Dumnezeu, este ales Matia, care „s-a socotit împreună cu cei unsprezece Apostoli” (Fapte
1, 26).
De altfel, numărul 12 este simbolic, reprezentând numărul celor doisprezece patriarhi ai
Israelului; pe cei doisprezece Apostoli Mântuitorul îi alege, aşadar, ca simbol al înnoirii Israelului;
ei vor sta pe cele douăsprezece tronuri cereşti, ca să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel
(Mt. 17, 28; Lc. 22, 30).
În ceea ce priveşte locurile pe unde au propovăduit Sfinţii Apostoli, atât Sfânta Scriptură, cât
şi Sfânta Tradiţie dau mărturie că Evanghelia, vestea cea bună, s-a răspândit în toată lumea, predica
lor fiind asemenea unui „izvor din care a curs şi curge în lume lumina adevărului dumnezeiesc, adus
lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”1.
Încă din prima jumătate a secolului al II-lea, Evanghelia III şi Faptele Apostolilor sunt
atribuite Sfântului Luca.
Marcion, urmaş fanatic al teologiei Sfântului Pavel, alege Evanghelia după Luca drept
singura pe care o recunoştea. Prin aceasta dă de înţeles că a considerat-o lucrarea unuia din
însoţitorii Sfântului Pavel; pasajele redate la persoana I plural în cartea Faptelor întăresc acest lucru.
Eleganţa limbii nu poate fi atribuită decât Sfântului Luca, elen cu o deosebită pregătire culturală.
Mărturiile Sfântului Pavel cu privire la „Luca, doctorul preaiubit” (Col.4, 14) se armonizează
perfect cu limbajul lucanic, ce abundă în termeni medicali uzitaţi pe atunci. O serie de expresii şi
idei fundamentale preluate de la Sfântul Pavel, precum: mântuirea prin credinţă fără faptele Legii
iudaice şi universalitatea mântuirii, demonstrează încă o dată că între autorul Evangheliei III şi al
Faptelor şi însoţitorul Apostolului Pavel nu există nici o diferenţă privind identitatea.
Comparând prologul Evangheliei cu cel al Faptelor, acest lucru este clar. Ambele scrieri
sunt adresate aceluiaşi Teofil, personaj cât se poate de real2. De altfel, ele vin una în continuarea
celeilalte, fapt arătat de introducerea la Fapte 1, 1 ş.u.: „cuvântul cel dintâi…” a fost, incontestabil,
o istorisire evanghelică ce sfârşea cu Înălţarea la cer a Domnului, iar cartea Faptele Apostolilor, prin
deducţie, constituie a doua scriere a aceluiaşi autor.

1 Pr. V. Nechita, Biserica şi slujirea ei în predica Sfinţilor Apostoli, în rev. „Îndrumator bisericesc, misionar şi
patriotic”, 1989, nr. 5, p. 103.
2 D.Stamatoiu, op.cit., pp. 4-5.
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
5
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

La aceste mărturii interne, se adaugă dovezile externe. În primul rând, Tradiţia însăşi n-a
avut niciodată alt candidat ca autor al celor două scrieri. Canonul Muratori include Faptele
Apostolilor şi Evanghelia III în lista cărţilor pe care Biserica Apuseană le consideră inspirate. De
asemenea, Sfântul Irineu, episcopul Lugdunului şi ucenic al Sfântului Policarp, consemnează că
Luca „a pus în scris într-o carte Evanghelia propovăduită de dascălul său”. În acelaşi sens,
mărturiile lui Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen şi Sfântul Ioan Hrisostom, întăresc
convingerea că cele două scrieri neo-testamentare aparţin în exclusivitate Sfântului Luca,
„însoţitorul şi colaboratorul Sfântului Apostol Pavel”3.
În privinţa cărţii Faptelor, Sfântul Luca s-a documentat atent ca şi în cazul Evangheliei.
Vizitele sale la Ierusalim şi Cezareea i-au oferit Sfântului Luca multe prilejuri de a obţine informaţii
despre viaţa lui Hristos şi istoria Bisericii creştine primare (Fapte 21, 8, 17 ş.u.).
Mai mult decât atât, conform variantei textului B, în Fapte 11, 27 el apare ca martor ocular
al multor evenimente încă de la anul 44. Printre cei prezenţi în Antiohia Siriei, când Agav a făcut
profeţia despre foametea ce va urma, se afla şi Luca, fapt arătat prin expresia „şi adunându-ne
noi” din varianta B4.
Prezenţa pasajelor cu „Noi” denotă clar că Sfântul Luca a fost martorul direct la mare parte
din evenimentele prezentate, pe care, se pare, le-ar fi notat chiar într-un jurnal de călătorie. Nu este
exclusă însă posibilitatea ca el să fi participat şi la alte evenimente decât cele marcate cu „Noi”, dar
în care să nu fi jucat un oarecare rol, motiv pentru care se exclude, lăsând ca prezentarea să
evidenţieze persoana şi lucrarea Sfântului Apostol Pavel. Alte relatări ale Faptelor, la care cu
siguranţă n-a fost de faţă, le-a cules din gura Sfântului Pavel, cum este, de exemplu, istorisirea
martiriului Sfântului Arhidiacon Ştefan (Fapte6;7). Evenimentele din capitolele I-V erau cunoscute
tuturor creştinilor. Se remarcă şi un alt aspect, acela că în fragmentele relatate cu „Noi”, sau la care
se poate presupune că a participat, prezentarea este mult mai pe larg decât în celelalte.
Sfântul Luca doreşte, prin lucrările sale, să arate caracterul universalist al Creştinismului,
eliminând din start concepţia greşită că ar fi vorba de o sectă oarecare. Acest fapt îl demonstrează
mai mult prin Faptele Apostolilor, prin prezentarea activităţii misionare a ucenicilor Domnului
printre neamuri. Prin lucrarea Duhului Sfânt, cuvântul evanghelic se răspândeşte cu repeziciune şi
găseşte lăcaş în inimile deschise să-l primească. Astfel, nu numai iudeii, ci şi neamurile sunt
chemate la împărtăşirea din Cuvântul întrupat5.
În încercarea de a relata începuturile Bisericii Creştine şi dezvoltarea sa ulterioară, Sfântul
Luca nu face doar istorie, ci încearcă să-şi edifice cititorii asupra originii divine a religiei creştine,
demonstrată mai ales prin rapiditatea cu care s-a răspândit6.

3 N.I.Nicolaescu, op. cit., pp. 68, 98.
4 N.I.Nicolaescu, op. cit., pp. 99-100.
5 N.I.Nicolaescu, op. cit., pp. 69, 100-101.
6 D.Stamatoiu, op. cit., p. 7.
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
6
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

CUVÂNTĂRILE SFINŢILOR APOSTOLI

Propovăduirea Evangheliei s-a făcut cu predilecţie prin viu grai.
Cuvântarea este strict legată de cuvântul rostit îndreptat spre o altă persoană. Numai când
acesta este adresat altei fiinţe cuvântătoare, raţionale, el ajută la stabilirea unei legături de
comuniune. Părintele Dumitru Stăniloae arată că, ontologic, cuvântul aparţine persoanei şi nu
individului, deoarece adevărata legătură interpersonală se face când cele două persoane care
vorbesc se privesc în faţă (din gr. prosopon=faţă). De asemenea rostirea cuvântului nu este lipsită
sau separată de încărcătura afectivă a persoanei care îl rosteşte. Iată de ce, şi în cazul cuvântului
evanghelic, grăirea lui pătrunde inimile ascultătorilor mai lesne decât cel scris. Cuvântatorul
vorbeşte, de altfel, din convingere şi aceasta se transmite celor ce ascultă. Acest lucru nu înseamnă
că prin cuvântul scris, ca cel al Sfintei Scripturi, nu se ajunge la aceeaşi transfigurare a sufletelor,
având în vedere că el este plin de harul Duhului Sfânt, care lucrează în om, indiferent dacă mesajul
a fost înţeles sau nu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). De asemenea toţi
proorocii, „oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (I Pt. 1, 21).
Auzind cuvintele lui Hristos din Evanghelie, noi, de fapt, Îl auzim pe Hristos propovăduind,
iar a împlini aceste cuvinte înseamnă a-L urma pe Hristos. El se identifică cu cuvântul Scripturii.
Sfânta Scriptură nu este o simplă colecţie de cuvinte despre Dumnezeu, ci este Cuvântul lui
Dumnezeu Însuşi (Logos tou Teou), iar pentru creştini ea este trupul unic al lui Hristos. Adevărul
revelat în Vechiul Testament şi mai apoi în Hristos, ca Fiu întrupat, nu este literă moartă, ci Cuvânt
viu. Cine citeşte Sfânta Scriptură şi nu-i înţelege cuvintele, nu rămâne păgubit, pentru că, tainic,
Cuvântul lucrează în el prin Duhul Sfânt, transfigurându-l ca în cazul rugăciunii.
Terminologia legată de rostirea unui ansamblu de cuvinte, ce stabilesc între ele o relaţie în
vederea transmiterii unui mesaj, propune, pe lângă noţiunea de cuvântare (derivată din cuvânt), şi
pe cea de discurs. În cazul în care intervin şi cuvinte din partea auditoriului, acesta se transformă în
expunere cu dialog sau chiar în dezbatere. Referitor la discursurile Sfinţilor Apostoli, termenul cel
mai potrivit este cel de cuvântare sau de predică misionară. Kerigma lor presupune nu numai
vestirea cuvântului evanghelic, ci şi lămurirea auditoriului în privinţa învăţăturilor Mântuitorului
Iisus Hristos.
De rostirea adecvată a cuvântului de către Apostoli depinde reuşita convertirii sufletelor şi
atragerea lor în rândul celor botezaţi în numele Sfintei Treimi.
Promisiunea trimiterii Duhului Sfânt este întărită după Învierea Domnului. Sfântul Luca
aminteşte de acest lucru în cele două scrieri ale sale: „Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui
Meu; voi însă şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 29) şi iară „şi cu ei
petrecând, Domnul le-a poruncit să nu se deprteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui pe
care (a zis El ) aţi auzit-o de la Mine: că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt
peste voi” (Fapte 1, 4-5, 8).
Prin urmare, Sfinţii Apostoli şi toţi fraţii ce erau cu ei, petrecând în „rugăciune şi
comemorarea principalelor momente trăite de ei împreună cu Iisus”, aşteptau împlinirea cuvintelor
Mântuitorului.
Ziua aleasă de Dumnezeu pentru acest eveniment a fost Cincizecimea, zi în care, alături de
alte două mari sărbători iudaice, Paştile şi Corturile, iudeii aveau datoria de a merge la Templu
pentru săvârşirea ritualurilor (jerfe, curăţiri, achitarea dărilor la Templu). Alegerea n-a fost
întâmplătoare; dup[ o veche tradiţie creştină sărbătoarea Cincizecimii în care S-a pogorât Duhul
Sfânt a căzut într-o duminică. Acest fapt îşi găseşte ecou în simbolistica acestei sărbători. Dacă în
Vechiul Testament Cincizecimea era simbolul legământului cu Dumnezeu, al Revelaţiei de pe
Muntele Sinai, în Noul Testament, Cincizecimea creştină coincide cu aniversarea legământului cu
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
7
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

Dumnezeu prin Hristos. De fapt, la Cincizecime, se inaugurează era Sfântului Duh, Mângâietorul şi
Împărţitorul de daruri mântuitoare.
Pe de altă parte, în această mare sărbătoare, la Ierusalim se aduna mulţime mare de pelerini
iudei din lumea întreagă. Acest lucru era cum nu se poate mai prielnic pentru asigurarea condiţiilor
apariţiei viitoarei Biserici. De asemenea, pelerinii nu erau numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni,
care sau se botezaseră în Legea mozaică, numindu-se prozeliţi, sau, pur şi simplu, simpatizau cu
religia iudeilor, fără a fi primit încă circumciziunea, şi care purtau denumirea de „temători de
Dumnezeu” (Fapte 10, 2). În orice caz, pentru toţi aceştia sărbătoarea Cincizecimii era un prilej de a
se aduna şi a da împreună slavă lui Dumnezeu.
Sfântul Luca aminteşte şi de cei „ca la o sută douăzeci de fraţi”, care „constituiau grupul
celor ce credeau în Iisus Hristos (Fapte 1, 15)” şi care la Cincizecime se aflau „toţi împreună, în
acelaşi loc” (Fapte 2, 1), adică în casa în care, după tradiţie, a avut loc Cina cea de Taină, casa
Mariei, mama lui Ioan Marcu (Fapte 12, 12).
În ce priveşte expresia „erau toţi în acelaşi loc”, exegeţii au interpretat în două feluri. Pe de
o parte expresia s-ar referi numai la grupul celor doisprezece Apostoli, în ideea că nu toţi cei 120 de
fraţi ar fi fost îndreptăţiţi să primească pe Sfântul Duh în ziua Cincizecimii. Dar pogorârea Duhului
Sfânt n-a fost momentul instituirii ucenicilor în treapta apostoliei, care s-a făcut odată cu chemarea
lor de către Mântuitorul (Mt. 4, 20-22; Mc. 1, 18-20; Lc. 5, 10 ş.a.), nici în treapta preoţiei în care
au primit puterea de a ierta păcatele şi de a transmite harul prin „punerea mâinilor”, imediat ce-L
vor fi primit la Cincizecime (In. 20, 20-23). Poziţia lor la Pogorârea Duhului Sfânt era deja stabilită.
Prin urmare Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi, dându-le deopotrivă acel dar special al
glosolaliei sau „vorbirii în limbi”, fapt arătat şi cu alte ocazii când, chiar păgânii, prin punerea
mâinilor Apostolilor, au început a vorbi în limbi (Fapte 10, 45-48 ş.a.).
Ca semn văzut al primirii Duhului Sfânt, în cazul sutaşului Corneliu şi a însoţitorilor săi
„Duhul Sfânt a căzut peste ei ca şi peste noi la început” (Fapte 10, 44-48; 11, 5), iar la Efes, cei care
au crezut şi peste care Sfântul Pavel şi-a pus mâinile, „vorbeau în limbi şi prooroceau” (Fapte 19,
6).
Însă fenomenul glosolaliei a fost unic şi irepetabil, necesar numai în perioada de formare a
Bisericii. Ca dar harismatic, el presupunea vorbirea în limbi noi, deja existente în lume, dar
necunoscute, străine pentru Sfinţii Apostoli. „Glosolalia avea să facă dovada că în Creştinism toate
popoarele sunt deopotrivă chemate la mântuire”. Prin urmare, necesitatea glosolaliei în zilele
noastre este contestată unanim de exegeţii răsăriteni şi chiar apuseni.
Se impune, de asemenea, a face distincţie între misiunea Apostolilor şi restul ucenicilor. Cu
toate că darul glosolaliei s-a dat tuturor celor prezenţi în casa Mariei, alături de cei doisprezece
(Fapte 2, 1), precum şi păgânilor (Fapte 10, 44-46) şi chiar celor ce încă nu primiseră Botezul, dar
erau pregătiţi să-l primească (Fapte 10, 47-48; 19, 7), este evident că numai cei doisprezece Sfinţi
Apostoli au rostit cuvântări în ziua Cincizecimii, înaintea mulţimilor adunate de pretutindeni (Fapte
2, 14). Sfântul Luca întăreşte acest lucru când redă cuvintele pline de uimire şi admiraţie ale
mulţimilor: „Iată, nu sunt aceştia care vorbesc, toţi galileieni?” şi încă „Şi stând Petru cu cei
unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit” (Fapte 2, 7, 14).
Trecând peste minunea vorbirii în limbi, „pelerinii veniţi la Ierusalim ajung la esenţa
problemei şi anume la tema predicilor apostolice: lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.
Autorul sfânt descrie cu foarte mare acurateţe evenimentul pogorârii Duhului Sfânt.
Limbajul folosit este exact, el nu lasă loc interpretărilor antropomorfice, semn că Sfântul Luca a
fost inspirat de Duhul Sfânt. Limbile „ca de foc” şi nu de foc propriu-zis, ce s-au văzut stând
deasupra capului fiecărui Apostol, prefigurează că aceştia cu limbi ca de foc aveau să
propovăduiască Evanghelia şi că nu limba lor cea trupească, din carne, va vorbi, ci Însuşi Duhul
Sfânt va grăi prin ei şi va arde, totodată, toată neghina învăţăturilor păgâne, pentru a lăsa loc
seminţelor Cuvântului să rodească. Sfinţii Apostoli, aşadar, îşi încep lucrarea misionară rostindu-şi
predica sub controlul Duhului Sfânt, „nu atât în ce priveşte termenii folosiţi , cât în ce priveşte
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
8
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

conţinutul acestei predici. Ei predică sub inspiraţia Duhului Sfânt. Predica lor era solemnă,
adevărurile exprimate se aflau sub semnul unei noutăţi absolute pentru că Apostolii aduceau la
cunoştinţa ascultătorilor lor învăţături şi evenimente care nu mai fuseseră vestite până atunci şi care
interesau direct şi personal pe toţi aceşti ascultători şi anume predica şi lucrarea lui Iisus Hristos,
<piatra cea din capul unghiului> (Efes. 2, 20; I Pt. 2, 6-7), mântuirea lui Dumnezeu gătită <înaintea
feţei tuturor popoarelor> (Lc. 2, 31-32)”. Caracterul inspirat al predicilor este subliniat de Sfântul
Luca prin expresia „precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 4), arătând în acelaşi timp că
Apostolii nu întâmpinau nici o dificultate în expunerea învăţăturilor evanghelice şi, mai ales, în faţa
unor mulţimi atât de variate.

Clasificarea şi numărul cuvântărilor
M.Soards defineşte discursul ca o adresare către un grup de ascultători, formulată deliberat.
El consideră în rândul cuvântărilor chiar şi unele scurte adresări, aşa încât propune un număr de 36
discursuri:
1) Cuvintele Domnului Iisus Hristos la Înălţare şi a celor doi îngeri către Apostoli (1, 4b-5,
7-8, 11).
2) Cuvântarea Sf. Petru la alegerea lui Matia (1, 16-22, 24b-25).
3) Cuvântarea Sf. Petru la Cincizecime (2, 14b-36, 38-39, 40b).
4) Cuvântarea Sf. Petru în pridvorul numit al lui Solomon (3, 12-26).
5) Cuvântarea Sf. Petru către autorităţi după arestarea lui şi a Sf. Ioan (4, 8b-12, 19b-20).
6) Rugăciunea Sfinţilor Apostoli (4, 24b-30).
7) Cuvântarea Sf. Petru şi a Apostolilor în faţa Sinedriului (5, 29b-32).
8) Discursul lui Gamaliil (5, 35b-39).
9) Cuvântarea celor doisprezece la alegerea celor şapte diaconi (6, 2b-4).
10) Discursul Sf. Ştefan (7, 2-53, 56, 59b, 60b).
11) Cuvântarea Sf. Petru în casa sutaşului Corneliu (10, 28b-29, 34b-43, 47).
12) Cuvântarea Sf. Petru către cei din tăierea împrejur (11, 5-17).
13) Discursul Sf. Pavel în Antiohia Pisidiei (13, 16b-41, 46-47).
14) Cuvântarea Sfinţilor Barnaba şi Pavel în Listra (14, 15-17).
15) Cuvântarea Sf. Petru la sinodul de la Ierusalim (15, 7b-11).
16) Cuvântarea Sf. Iacov la sinod (15, 13b-21).
17) Cuvântarea Sf. Pavel în mijlocul Areopagului (17, 22-31).
18) Cuvântarea Sf. Pavel către iudeii din Corint (18, 6b-d).
19) Cuvintele lui Galion către iudeii din Corint (18, 14b-15).
20) Cuvintele lui Dimitrie argintarul (19, 25b-27).
21) Cuvintele secretarului din Efes (19, 35b-40).
22) Cuvântarea Sf. Pavel către bătrânii Efesului (20, 18b-35).
23) Cuvintele proorocului Agav în Cezareea (21, 11b-c).
24) Cuvântarea Sf. Pavel către discipolii din Cezareea (21, 13b-c).
25) Cuvântarea Sf. Iacov către preoţii din Ierusalim (21, 20b-25).
26) Cuvintele iudeilor din Asia (21, 28).
27) Cuvântarea Sf. Pavel către iudeii din Ierusalim (22, 1, 3-21).
28) Cuvântarea Sf. Pavel înaintea sinedriului (23, 1b, 3, 5, 6b).
29) Cuvintele fariseilor în sinedriu (23, 9c-d).
30) Discursul lui Tertul (24, 2b-8).
31) Cuvântarea Sf. Pavel înaintea lui Felix (24, 10b-21).
32) Cuvântarea Sf. Pavel înaintea lui Festus (25, 8b, 10b-11).
33) Cuvintele lui Festus (25, 14c-21, 24-27).
34) Cuvântarea Sf. Pavel înaintea regelui Agrippa (26, 2-23, 25-27, 29).
35) Cuvântarea Sf. Pavel în timpul călătoriei spre Roma (27, 10b, 21b-26, 31b, 33b-34).
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
9
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

36) Cuvântarea Sf. Pavel înaintea fruntaşilor iudeilor din Roma(28, 17c-20, 25b-28).
Ce uneşte însă, toate aceste cuvântări, este, mai întâi, lucrarea harului Duhului Sfânt, care a
vegheat şi a întărit pe propovăduitori, învăţându-i cum să vorbească lumii despre taina mântuirii în
şi prin Iisus Hristos.

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică
10
Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

PREDICA DE LA CINCIZECIME
Relatarea „stând Petru cu cei unsprezece” (Fapte 2, 14) separă net grupul Apostolilor de
ceilalţi fraţi ce îl însoţeau permanent, evidenţiind că propovăduirea Evangheliei este o lucrare ce
revine în exclusivitate ucenicilor apropiaţi ai Domnului, pregătiţi special pentru aceasta.
Numirea Sfântului Petru în fruntea celor unsprezece nu îi acordă vreun privilegiu în
defavoarea celorlalţi. Sfântul Luca subliniază, de fapt, egalitatea dintre ei. De altfel, în versiunea
occidentală a Faptelor, aşa-zisul text dezvoltat (manuscrisul D) şi în unele scrieri ale Fericitului
Augustin, se menţionează că toţi Sfinţii Apostoli au rostit cuvântări la Cincizecime, Sfântul Petru
fiind doar primul care a vorbit. Se ştie că ceilalţi ucenici acordau o cinste deosebită Sfântului Petru,
căci era mai în vârstă decât ei, se numărase printre primii chemaţi la apostolat (In. 1, 41) şi, de
asemenea, împreună cu Ioan şi cu Iacov, fusese martor unor evenimente din cele mai tainice din
viaţa Mântuitorului şi Învăţătorului lor: Schimbarea la Faţă (Mt. 17, 1), învierea fiicei lui Iair (Mc.
5, 37), suferinţa şi rugăciunea Mântuitorului în grădina Ghetsimani (Mt. 26, 37).
Fiind astfel iniţiat în tainele învierii din morţi încă înainte de patimile Domnului, acum, la
Cincizecime, era în măsură să vorbească despre taina mântuirii în şi prin Iisus Hristos, Care a murit
cu trupul pe cruce, dar a înviat, biruind puterea păcatului. De fapt, toţi Sfinţii Apostoli, prin
pogorârea Duhului Sfânt, au înţeles tainele referitoare la Persoana şi lucrarea Învăţătorului lor. Erau
acum deplin luminaţi şi încredinţaţi de vorbele Domnului Hristos, Care le prezisese că va veni o
vreme când nu vor mai avea nici o nedumerire: „În ziua aceea (a Învierii Domnului), nu Mă veţi
mai întreba nimic” (In. 16, 23).
Grupul celor doisprezece misionari va deveni modelul tuturor misionarilor creştini. De
altfel, ei înşişi acţionează într-o deplină unitate, având în Sfântul Petru un purtător de cuvânt deplin
autorizat de toţi. Sfântul Luca dă mărturie că „toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să
vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 4). Chiar Sfântul Apostol Petru
face remarca importantă că toţi Apostolii sunt martori ai Învierii lui Hristos (Fapte 2, 32; 10, 41).
De asemenea, autorul Faptelor precizează: „Şi cu mare putere Apostolii mărturiseau despre învierea
Domnului Iisus şi mare har era peste ei toţi” (Fapte 4, 33; 5, 12, 21, 25, 28, 29, 32, 40) şi „toată ziua
în templu şi prin case nu încetau să înveţe şi să binevestescă pe Hristos Iisus” (Fapte 5, 42).
Exegeza neo-testamentară vede în predicile Sfântului Apostol Petru prototipul tuturor
predicilor misionare desfăşurate de toţi Apostolii: „predica oricăruia dintre cei doisprezece Apostoli
era, fără îndoială, asemănătoare, din punctul de vedere al conţinutului, al argumentaţiei, al planului,
ca şi al zelului şi patosului cu care era susţinută, cu aceea a Sfântului Apostol Petru, fără să fie însă
identică acesteia”. Impactul acestor cuvântări asupra ascultătorilor era deosebit. Intervenţiile
Sfântului Petru erau expresia voinţei şi gândirii tuturor Apostolilor; aşa se explică puterea lor de
covingere, de trezire a conştiinţei ascultătorilor, dar şi teama provocată mai-marilor de la Templu,
care nu puteau suferi adevărurile vestite de Apostoli în auzul tuturor (Fapte 5, 28).
Când mulţimile, pătrunse la inimă de cuvântul rostit de Sfântul Petru, întreabă ce să facă, ele
aleg formularea: „Bărbaţi fraţi, ce să facem?” (Fapte 2, 37), înţelegând că Apostolul a vorbit în
numele tuturor colegilor săi, egali cu el în toate privinţele, „toţi şi fiecare dintre ei putând să dea un
răspuns competent întrebări lor”.
Ca reprezentant al celor doisprezece, Sfântul Apostol Petru apare ca primul predicator al
adevărului creştin după Domnul Iisus Hristos. Predica lui de la Cincizecime este prima chemare
adresată ascultătorilor de a intra în Biserică, precum şi „prototip posibil pentru toate timpurile
pentru predica kerigmatică (2, 14-39)”.
Sfântul Ioan Hrisostom arată că Apostolul îşi îndreaptă discursul către cei batjocoritori; cel
puţin aşa se deduce din partea introductivă a cuvântării (Fapte 2, 15). Dar, cu un deosebit tact
pastoral, el vizează tot poporul lui Israel, căci acesta se dovedise „tare în cerbice” (Fapte 7, 51) şi-L
renegase pe Hristos Domnul, nerecunoscând în El pe Unsul lui Dumnezeu.
Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică