Table Of ContentTUDOR ARGHEZI
EMINESCU
univers enciclopedic
Redactor: MARIA STANCIU
Tehnoredactor: DIANA TATU
TUDOR ARGHEZI
EM IN ESC U
îngrijirea ediţiei, postfaţă şi
culegere de referinţe critice de
LEONARD GAVRILIU
r
univers enciclopedic
Bucureşti, 2000
în loc de moto
inscripţie pe amfora lui
Răgiţi încet cu Qrije tăcute, feţii mei
â>ă nu-i călcaţi nici umtira, nici florile îie tei.
Cel mai chemat s-aline bm toţi, şi cel mai teafăr
i£>i-a înmuiat conbeiul be-a dreptul în luceafăr.
TUDOR ARGHEZI
(1964)
CUVÎNT ÎNAINTE
Pe drumul care vine neîntrerupt din
Neunde şi suie spre Nu-se-ştie, păzit de
mesteceni şi sălcii în şir, se înalţă, unul din
întuneric şi celălalt în platoşe scăpărată, doi
cedri către cer, c-un sfîrc de luceafăr pe vîrf.
îi întîlnim şi-n cartea de faţă luminînd toată
poezia românească, Mioriţa poporului şi
Luceafărul, într-adevăr, al lui Eminescu.
împărăcherea poemelor atestă geniul unui
neam, mai mult decît al unor autori, căci
primul poem e gîndit, grăit şi cîntat la stînă de
către ciobani, neştiutori de slovă. Din vîrste
în vîrste, de cînd o fi pornit să capete glas, el
a venit pînă la noi întreg şi trece peste noi şi
nediformat de acei interpreţi stricători de
gingăşie şi limbă, care pe scripcă şi nai,
tocind cîntecul pur şi cuvîntul de stil, ţără
nesc, sînt lăutarii tîrgoveţi.
Ne-am permis odinioară afirmaţia că
scrisul vechi, la opaiţ, în fumul de seu al
feştilei, nu a fost întrecut de literatura becului
electric şi a tipografiei. Desigur că ştiinţific şi
concesiv, şi în principiu, la o tocmeală critică,
adevărul poate fi discutabil, mai ales că nu e
13
TUDOR ARGHEZI _______
vorba numai de timpurile treptate ale aceleeaşi
naţiuni ci de suprapuneri de culturi variate. In
cazul nostru, Eminescu aparţine aceluiaşi *
neam şi aceleeaşi limbi neschimbate, de la un
capăt la celălalt al antologiei şi cred că el ar fi
„scris“ Luceafărul ca şi baciul din strungă
Mioriţa, fără să fi ştiut citirea şi litera şi
hîrtia. Biblioteca i-a dat meşteşugul ritmului
susţinut, rima, alternanţele şi strofa, dar
geniul nu-i al împrejurării că el citea în cîteva
limbi, că fluiera din condei şi nu din trişcă, el
aparţine neamului care l-a zămislit. Pe altfel
acelaşi peisaj ondulează şi în scriptura lui şi
în fiinţa priveliştilor dintre zările româneşti.
De cum intri din străinătăţi în cîmpia elastică
a cămeşilor noastre albe, la seceră si brazdă
o vezi că joacă în hore fără sfîrşit. De cum
înconjuri poezia lui Eminescu, aceeaşi ţară
zvîcneşte între orizonturi.
Astăzi, la viaţa confortabilă a scriitorilor,
pentru împlinirea căreia statul, cu prisos de
grijă atent, nu-şi cruţă nici oboseala, n-aş
putea să afirm că valoarea rezultatelor chiar
mai frumoase este la nivelul silinţelor chel
tuite. Scriitorii ştiu că toate generaţiile de
mainainte erau obligate să moară de foame,
să slugărească şi să-şi lichideze durata pe paie
şi în spitale, ca Eminescu, atunci cinci împre
jurarea unei averi şi a unei demnităţi dom
neşti, împăcată cu diletantismul peniţei, nu-i
ajuta să vegeteze. S-a ivit la purtătorii
condeiului o suficienţă, o aroganţă a eului
14
CUVÎNT ÎNAINTE
nietzscheeană, umilitoare pentru observatorii
de breaslă. Ei n-au descoperit nici limba nici
geniul intrinsec. Ele sînt ale ciobăniei, care,
spontan, are şi simplicitatea pe care poetul
cărturar o descoperă de-abia după o viaţă
întreagă, trăită în contradicţii, dar şi în
smerenia artistului adevărat.
Nimburile adunate în această galerie ce-i
o antologie strălucesc, de bună seamă. Dar de
cele mai multe ori, circulînd prin spatele
peretelui de cleştar care le arată, ele acoperă
nişte oseminte şi gloriosul muzeu e o criptă.
Cîntăreţii cutare mureau stingîndu-se încet,
încă de vii.
în proză, o seamă de pagini, împrumutate
de la un scriitor şi altul, sînt mai puţin de
monstrative decît mănunchiurile de poezie.
Poezia e concentrată şi tinde ca şi pămîntul şi
măruntaiele lui să-şi mărturisească silinţa
ascunsă către perfecţiune, în diamant şi
metal. Teluric, omul îl reproduce. Stihul şi
pasul lui reduc la sămînţă, sîmbure şi bob
lungăreaţă povestire şi drumurile întinse.
Scopul fiind în general emoţia, versul o sca
pără deodată şi iute. E tot ce se cere, în
definitiv, unei literaturi şi unui imn.
T. ARGHEZI
(Text reprodus din Antologia poeziei
româneşti de la începuturi pînă astăzi-
Cuvînt înainte de Tudor Arghezi,
Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 3 volume, 1957, pp. 3—5).
15
