Democraţie şi islam

32 Pages·2009·0.57 MB·Romanian

Democraţie şi islam

Introducere

Lucrarea de faţă, Democraţie şi Islam, abordează problema relaţiei dintre cele două
concepte, aflate în momentul de faţă în antiteză la nivelul percepţiei generale.
Ipoteza general acceptată este cea conform căreia lumea musulmană are un set de
valori ce se opun elementelor democraţiei de tip occidental.
Voi analiza în cele ce urmează elementele specifice Islamului, precum şi
principalele surse de incompatibilitate, punând accent totuşi pe acele valori Islamice care
fac posibil un dialog intercivilizaţional. Voi studia de asemenea compatibilitatea dintre
Islamul politic şi valorile democraţiei de tip occidental, încercând în prealabil o înţelegere a
funcţionării societăţii musulmane, a regulilor sale intrinsece, precum şi tendinţele
predominante faţă de contextul contemporan.
Deoarece lumea musulmană cuprinde o arie extrem de largă de ţări, voi analiza
modelul Turciei, un adevărat exemplu de democraţie pentru statele musulmane, evidenţiind
de asemenea principalele reforme de tip democrat în unele state arabe.
1
Capitolul I
I. Introducere în Islam
I.1 Evoluţia Istorică:

Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste care numără astăzi peste un miliard de
adepţi. Această religie “a dat naştere unei civilizaţii prestigioase a cărei influenţă se exercită asupra
omului până în zilele noastre”1. Islamul este mai greu înţeles de către Occidentali, probabil datorită
diferenţelor culturale şi a obstacolelor limbii2, astfel că la o primă abordare, islamul poate deveni
subiectul multor controverse.
Teama de prozelitism, ca şi dorinţa efectivă a unora de a-i converti pe alţii împiedică şi astăzi un
dialog senin nu numai între creştini şi musulmani, ci mai ales între lumea musulmană şi restul lumii.
Mulţi sunt însă convinşi, de o parte şi de alta, că dialogul este necesar şi urgent şi că, oricât de
patetic sună această declaraţie a unui musulman din Pakistan:”trebuie să învăţăm să trăim într-o
comunitate de dimensiuni universale dacă nu vrem sa fim condamnaţi la dispariţie după ce ne vom
fi omorât între noi”3.
În cele ce urmează aş dori să mă opresc asupra evenimentelor marcante din istoria acestei religii
pentru o mai bună înţelegere a fenomenului Islamic ce reprezintă un întreg complex social şi mai
ales politic.
Islamul a apărut în secolul VII pe peninsula Arabă şi s-a răspîndit cu o viteză uimitoare în toate cele
patru puncte cardinale ale lumii. Către secolul VIII, pasionarismul arab şi-a atins punctul său
maxim. În componenţa Califatului Arab intrau teritorii care se extindeau pe trei continente: de la
peninsula Pirineică (la Vest) – pînă la Ind (la Est) şi de la pragurile Nilului (la Sud) – pînă la Marea
Aral (la Nord). În anul 718, Maslamah (fratele califului umayad) conduce ultimul asediu arab al
Constantinopolului. Basileul iconoclast Leon al III-lea din dinastia Isauriotă a fost acela care le-a
spulberat speranţele sarazinilor de a pătrunde în Europa prin Strîmtori. A urmat catastrofa de la
Akroinon din anul 740 în faţa împăratului bizantin Constantin al V-lea care le-a pecetluit sarazinilor
şi porţile Anatoliei. În Occident, înaintarea maximă a arabilor a fost oprită în anul 732 lîngă orăşelul
francez Poitiers.
După aceste nereuşite a urmat scindarea califatului în zeci de califate mai mici, emirate, sultanate.
Puterea în aceste state este acaparată de către mercenari şi mameluci („gul`am”: robi străini de
origine cumană (kipceaci) şi caucaziană („cerkeşi”) transformaţi, precum ienicerii la turci, într-un
fel de gărzi de elită). Arabii au încetat să mai ducă războaie de cucerire. În schimb, comerţul,
meşteşugurile, ştiinţa şi cultura arabă, ating apogeul înfloririi. Europa feudală rămăsese cu mult în
urma strălucitoarei civilizaţii arabo-musulmane. Ştafeta expansiunii musulmane a fost preluată de
către popoarele turcice convertite şi ele la Islam (îndeosebi turcii seleucizi şi tătarii). Către secolul
XVII, „Dar-al-Islam”4 cuprindea Africa de Nord, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia Centrală,
Caucazul de Nord, ţinuturile de pe Volga, arhipelagul Malaez şi peninsula Malaka.
Sub puterea cuceritorilor musulmani se găsea aproape întreaga peninsulă Balcanică şi Hindustanul,
litoralul african al Oceanului Indian (care a devenit un fel de „lac interior” al lumii musulmane). În
aceste regiuni însă misionarismul islamic nu a avut succes ca în alte părţi ale lumii. După anul 1682

1 Gaudin, P., Marile religii ale lumii. Ed Orizonturi, Bucureşti, 1995, p. 121
2 În citirea Coranului este importantă chiar şi intonaţia , de aceea traducerea textului poate duce la înţelgerea
greşită a anumitor pasaje.
3 Anghelescu, N., Introducere în islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 199,3 p.8
4 Dar-al-Islam: din limba arabă – „lumea islamului”. Ea cuprindea toate ţările şi popoarele care au adoptat
islamul, spre deosebire de restul lumii numit „Dar-al-Harb” („lumea războiului”).
2
începe declinul lent, dar implacabil al Porţii Otomane şi, odată cu ea, a întregii lumi islamice.
Totuşi, încă pe parcursul a cîteva secole, Turcia a întruchipat lumea musulmană, deoarece ea
stăpînea principalele locuri sfinte ale islamului: Meka, Medina şi Ierusalim (Al-Kuds). După un
război de uzură cu Persia, otomanii au pus mîna şi pe locurile de pelerinaj ale minorităţii şiite: An-
Najaf şi Kerbela. Sultanii turci purtau titlul de califi ai drept-credincioşilor (musulmanilor) şi
ocrotitori ai locurilor sfinte.
Islamul, care în limba arabă înseamnă “supunere faţă de Dumnezeu”, reprezintă după cum spun
musulmanii “un sistem de viaţă complet”, îmbinând tradiţia religioasă cu viaţa de zi cu zi. “El
proclamă o credinţă religioasă şi nişte ritualuri precise, dar stabileşte şi o anumită rânduială a
societăţii, ocupându-se de viaţa de familie, legislaţie civilă şi penală, de afaceri, de reguli de
etichetă, de alimentaţie, de îmbrăcăminte, şi până şi de igiena personală. Pentru islamul tradiţional
nu are sens distincţia occidentală între viaţa religioasă şi viaţa seculară.” 5
Sursa principală pentru studierea islamului o reprezintă Coranul şi deasemenea, hadith, care în
limba arabă înseamnă “povestire”, “ tradiţie”. De fapt aceste hadith sunt povestiri legate de viaţa
profetului Mohamend şi reprezintă calea cea dreaptă spre care un musulman ar trebui să-şi orienteze
viaţa.
La fel ca şi Creştinismul, Islamul s-a confruntat la început cu o serie de persecuţii, expasiunea
axestuia fiind limitată în perioada de inceput la zona orasului Mecca. O figură reprezentativă în
cadrul lumii musulmane o reprezintă Muhammad, moartea acestuia ducând la numeroase dispute
referitoare la cine va fi conducătorul Islamului, dispute ce s-au finalizat cu separarea între sunniţi şi
şiiţi.
Aceast titlu de conducător a fost kalifa, ceea ce în limba arabă înseamnă “succesor”. O parte dintre
adepţii lui Muhammad l-au ales pe Ali ca succesor, în timp ce alţii au insistat ca lui Abu Bakr, să-i
fie acordat califatul. În final Abu Bakr devine primul dintre cei patru califi care au contribuit
semnificativ la dezvoltarea şi răspândirea islamului. Marea realizare a acestuia fost afruntarea
problemei beduinilor. Deşi majoritatea dintre aceştia s-au convertit la Islam în timpul lui
Muhammad, după moartea profetului, o mare parte dintre ei s-au opus islamului şi au refuzat să se
supună lui Abu Bakr.
Cel de al doilea calif, Omar, a fost investit în funcţie de către predecesorul său Abu Bakr. Califatul
său durează zece ani în perioada cuprinsă între anii 634-644. Una din contribuţiile sale a fost de a
adăuga titlului calif şi cel de comandant al credincioşilor – care va fi apoi folosit de către
succesorii. O altă importantă contribuţie a sa a fost seria de victorii militare, ce au avut ca rezultat
expansiunea rapidă a islamului, musulmanii preluând controlul asupra Egiptului, Palestinei, Siriei,
Mesopotamiei, şi asupra centrului vechiului Iran6.
Omar duce o politică de toleranţă religioasă pe pământurile noi cucerite. Acest lucru a fost bine
primit de către evrei şi creştini, care fuseseră persecutaţi în timpul dominaţiei Bizantine. El instituie
cele două taxe şi anume: kharaj, pentru cei care deţineau pământ productiv, şi jizya, pe care non–
musulmanii trebuiau să o plătească în schimbul practicării religei lor. La moartea lui Omar în anul
6447, imperiul Musulman devenise al doilea ca mărime, după Imperiul Chinez.
În prima parte a domniei sale, cel de-al treilea calif, Utman, a continuat ceea ce au început
predecesorii săi şi anume extinderea imperiului musulman: ”imperiul arab se extinde spre Apus
până la Tripoli, spre miazănoapte până la munţii Taurus şi Caucaz, şi spre răsărit până în Pakistanul
şi Afganistanul de astăzi”8.

5 Filoramo, G., Massenzio M.,Raveri, M., Scarpi, P., Manual de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2003, p.209
6 Idem, p.212
7 Omar moare asasinat de către un creştin persan.
8 Idem 5, p.212.
3
Cel de al patrulea calif, Ali, văr şi ginere al profetului Muhammad moare în anul 661. La moartea
acestuia comunitatea musulmană s-a divizat cu o majoritate (numită mai tarziu sunită) care a urmat
dinastia Omeiazilor (661-750) şi apoi pe cea a Abbasizilor (750- 1258). Importanţa lui Ali este
accentuată mai ales de către musulmanii şiiti, care il considera adevaratul urmas al lui Muhammad,
asa cum se va observa si in prezentarea de mai jos a ramurilor islamului.
Momentul de maximă expansiune islamică în Europa e marcat de înfrângerea suferită în faţa lui
Carol Martel în anul 732, în urma căruia musulmanii au fost nevoiţi să se retragă.
Imperiul Otoman, s-a definit drept noul califat şi a fost recunoscut prin tratatul Kucuk Qainarge, de
la sfârşitul Primului Razboi Mondial, datorită alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria. Republica
Turcă, cu ajutorul lui Mustafa Kemal, supranumit Ataturk (“părintele turcilor”), a declarat închisă
experienţa califatului în anul 1924. Celelalte ţări arabe, au căzut sub influenţa administraţiei Marii
Britanii, respectiv celei franceze, până la câştigarea independenţei în anii ce urmau celui de-al
Doilea Conflict Mondial.
Din secolul al IX-lea, califatul se fărâmă datorită dimensiunii la care s-a ajuns şi datorită presiunilor
regionaliste dând naştere la o serie de state dinastice, care s-au dovedit a fi foarte vivace din punct
de vedere social, economic şi cultural.

I.2 Ramuri ale islamului:

După cum afirmă Anghelescu în lucrarea sa, “apartenenţa la o religie unică nu exlude diversitatea
născută din varietatea circumstanţelor politice, sociale, istorice, geografice etc.”9 În acest sens,
islamul ca şi celelalte mari religii este divizat în mai multe ramuri10 reprezentate de:
(cid:190) suniţi
(cid:190) şiiţi
(cid:190) kharijiţi
Aceştia se deosebesc prin principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea califatului
după moartea profetului Muhammad, scinadarea în interiorul islamului se produce o dată cu marea
schismă denumită de musulmani ”Marea discordie”.
Sunniţii. Sunnismul reprezintă o orientare majoritară în islam, aproximativ 85% din totalul
musulmanilor. Cuvântul sunna în arabă însemnând “obicei”, “tradiţie”.
Şiismul, reprezintă denumirea acelor orientări care au în comun faptul că îl recunosc pe Ali drept
urmaş legitim după moartea profetului. Aceştia considerau că însuşi profetul Muhammad l-a
desemnat pe Ali drept succesor, existând şi un testament în acest sens. Şiiţi consideră că “imamul,
ca succesor al profetului, este de fapt deţinătorul unei cunoaşteri esoterice şi datorită acestui fapt,
interpretul privilegiat al ştiinţelor religioase.”11Deci, aceştia considerau că succesiunea Profetului
aparţine familiei sale şi celor care îl urmează, membrii familiei constituind lanţul prin intermediul
căruia se transmit învăţăturile. Şiismul duodeciman12, reprezintă orientarea majoritară şi religia
oficială a Iranului. O mare parte dintre siinţi considerau că “seria de imami se termina cu un imam
care nu moare propriu-zis ci rămâne ascuns pentru a reveni într-o zi ca să instaureze pacea şi
dreptatea pe pământ. Pentru unii dintre ei acest mahdi se confunda cu cel pe care toţi musulmanii îl
aşteaptă pentru a instaura şi a pregăti Ziua de Apoi.”13. Au existat însă şase mari profeţi şi anume:
Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Muhammad care „au anulat acesta tendinţă descedentă.”14 Un
lucru pe care aş dori să-l precizez referitor la siiţi şi să întăresc cele menţionate anterior este faptul
că aceştia consideră că numai Ali este califul adevărat.

9 Anghelescu, N., op. cit., p.59.
10 Vezi Anexa 1, „Răspândirea populaţiei Sunnite şi Şiiite ”
11 Idem, p.59.
12 Adică cel care admite doisprezece imami.
13 Ibidem, p.63.
14 Armstrong, K., Islamul. O scurtă istorie, Ed.Ideea Design & Print, Cluj, 2002, p.68.
4
Kharijiţii. Aceştia reprezintă 0,2% din totalitatea musulmanilor, aproximativ 2 milioane de adepţi şi
sunt majoritari în Oman, Algeria şi Tunisia. Kharijiţii sunt recunoscuţi pentru puritanismul de care
au dat dovadă, excluzând din cadrul islamului pe cei care au comis păcate considerate de aceştia
grave. Datorită fanatismului manifestat de-a lungul istoriei, au ajuns să fie consideraţi “motorul”
mai multor revolte. Kharijiţii recunosc doar primii doi califi ce au urmat după moartea lui
Muhammad şi anume Abu Bakr şi Omar.
Iranul, ca stat reprezentativ pentru ramura şiită a Islamului, în timpul celui din urmă monarh al
dinastiei fondate în 1925 de către Reza Pehlavi, a cunoscut o modernizare care urmărea ”accordarea
priorităţii puterii monarhice asupra ierarhiei religioase.”15 Întemeierea Republicii Islamice în 1979 a
pus capăt divergenţelor, instituţionalizând ierarhia ecleziastică avându-l frunte pe Ayatolahul
Komeiyni. Dinastia şiită, prin conducătorul lor, anunţa o renaştere culturală şi politică ce a reuşit să
ţină piept otomanilor şi tentativelor acestora de supunere.

I.3 Islamul modern:

În această nouă etapă istorică din perioada anilor 1950-1960 lumea arabo-musulmană înregistrează
anumite fenomene menite a defini epoca contemporană sau postmodernă, îndeosebi puternica
„revenire” a identităţii religioase şi etnice care se configurează şi cu conştientizarea propriei
identităţi culturale. Acest fenomen e caracterizat îndeosebi prin refuzul modernităţii ca produs
esogen, de către tineretul mereu nemulţumit în contextul unei schizofrenii culturale, nutrită constant
de massmedia. În interiorul acestui comportament de refuz, se discută despre un alt element comun
între lumea musulmană şi postmodernism şi anume: respingerea conceptului de Stat.
Poţi fi musulman sau membru al comunităţii musulmane fără să fii militant islamic. Trebuie
specificat că în interiorul sferei religioase anumite practici de cult, şcoli de gândire sau de formare
religioasă, care fac parte din Islamul tradiţional şi care practică anumite activităţi legate de religie,
au fost adesea greşit atribuite curentului islamic.
Deşi Islamul este un subiect atât de dezbătut şi se încearcă înţelegerea anumitor concepte ce ţin de
lumea musulmană, tocmai pentru a găsi o cale de apropiere şi de depăşire a barierelor culturale şi de
factură religioasă, trebuie să precizăm că există un grad generalizat de confuzie cu privire la
termeni şi simboluri ce pot avea semnificaţii diametral opuse. Aşa cum arată şi Nadia Anghelescu,
foarte mulţi utilizează greşit termeni precum fundamentalim islamic, radicalism islamic, islamism
sau Muhammedanism, pentru a face referire la Islam. De aici până la a confunda islamul cu
terorismul nu mai este decât o chestiune de timp (de exemplu în Europa termenul de islamim se
utilizează pentru a numi curentele extremiste în Islam).
Tradiţionalismul islamic este diferit de cel radical fiind considerat de către radicalii islamici ca o
piedică în acţiunile lor militante şi de propagandă. Tradiţionalismul islamic nu se fondează pe un
proiect politic. Acesta este întâlnit îndeosebi în mediul rural, printre grupurile sociale mai puţin
şcolarizate, închise faţă de cultura occidentală şi mult mai des printre persoanele în vârstă decât
printre tineri. Diferenţa ce rezultă din răspândirea tradiţionalismului islamic printre aceste categorii
este aceea că de multe ori cei care se opun modernizării luând măsuri efective sunt mai ales tinerii.
Membrii mai în vârstă ai comunităţii îşi manifestă lupta împotriva modernizării nu prin metode
violente, ci refuzând participarea şi acceptarea elementelor din exterior.
Tradiţionalismul şi radicalismul islamic au un punct comun ce constă în refuzul modernităţii, ideea
de modernitate fiind automat asociată cu elemente străine ce provin din Occident. Iar la rândul său,
Occidentul este privit ca depravat, ca forţă malefică, duşmanul Islamului.

15 Delumeanu, J., Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.280
5
Radicalismul islamic apare ca un fenomen introdus în realitatea musulmană contemporană dar şi
ca un răspuns la exigenţele specifice timpurilor noastre: o „reacţie al excesului de modernizare”16.
Radicaliştii islamici sunt văzuţi astăzi ca simpli fanatici religioşi, extremişti, asasini, terorişti. Se
tinde a aluneca foarte uşor spre această percepere a radicalismului islamic şi datorită mass-mediei
care prezintă marea majoritate a lumii musulmane ca fiind plină de activişti politici fără scrupule,
creându-se un fenomen complex cu accentul pe religia islamică.
O caracteristică atât a islamului radical cât şi a celui fundamentalist este lupta împotriva răului ce s-
a manifestat de-a lungul istoriei mai mult într-o formă morală, însă perioadele de criză au scos la
lumină şi alte forme de manifestare cum ar fi de exemplu terorismul. În cadrul lumii musulmane,
această luptă împotriva răului poartă numele de Jihad, termen căruia i s-au atribuit mai multe
sensuri, însă totul se rezumă în fine la o luptă împotriva a ceea ce este considerat de ei rău.
În ceea ce priveşte termenul de fundamentalism, este impropriu să-l folosim doar în context islamic
deoarece termenul are origini creştine. Fundamentalismul are la bază o mişcare de opoziţie faţă de
teologia liberală sau modernistă predicată la seminarile protestante din SUA.
Jihadul este un cuvânt arab intrat în vocabularul internaţional datorită mişcărilor islamice
contemporane, fiind asociat de cele mai multe ori terorismului şi violenţei. În sensul său propriu,
cuvântul înseamnă „efort” sau „luptă”, însă în tradiţia islamică nu se limitează doar la chestiuni de
sorginte militară. Potrivit definiţiei clasice, credinciosul poate interpreta Jihadul:”cu inima, limba,
cu mâinile sau cu spada”17. Pentru musulmani, Jihadul este o misiune colectivă care poate fi luată în
numele întregii comunităţi de cel care conduce, devenid astfel instrument politic.
Jihadul este prezentat ca o luptă împotriva necredincioşilor. Acţiunile războinice de expansiune,
cele mai multe dintre ele din perioada lui Muhammad, se justifică ca fiind dictate de Allah,
dobândind astfel un caracter sacru de „război sfânt”. Există două tipuri de Jihad: marele Jihad, care
este lupta interioară împotriva răului, iar Jihadul mic reprezintă lupta pentru expansiunea islamică,
sau în context mai nou, lupta împotriva celor din exterior care ar putea ameninţa comunitatea
musulmană.
Potrivit logicii Jihadului, lumea este împărţită în două: sfera islamului şi cea a războiului. „Inamicii
ori se vor converti ori se vor supune; potrivit acestei doctrine „necredincioşii” trebuie chemaţi să se
convertească la Islam („chemaţi”, nu obligaţi) în care caz ei sunt integraţi în marea comunitate
musulmană cu drepturi egale celor ale islamicilor arabi”18.
„Coranul recomandă convertirea la Islam a „necredincioşilor” prin „blândeţe” dar formulează şi
imperativul de a lupta contra lor şi chiar de a-i masacra, iar dacă reveneau la vechea lor credinţă
erau pasibili de pedeapsa cu moartea”19. Cei ce vor muri „pentru Dumnezeu” vor ajunge în Paradis
fără a mai fi supuşi aşteptării în ziua judecăţii, iar martirii sunt consideraţi puri.
Revenind la Radicalismul islamic, ca formă de manifestare în cadrul religiei, acesta s-a exprimat
prin intermediul Frăţiei Musulmane care reprezintă prima mişcare radicalistă islamică, fondată la
sfârşitul aniilor 20 în Egipt de Hasan al-Banna, iar primul congres oficial a avut loc la Cairo în anul
1929. Teoria lui al-Banna este sintetizată în Crezul adoptat în cadrul Congresului de la Cairo şi în
care sunt prezentate toate elementele fundamentale ale ideologiei Frăţiei Musulmane. Această
ideologie sintetizată în crez reprezintă pe scurt, legea islamică, adică Shari’ah care trebuie
respectată şi introdusă în toate sectoarele vieţii politice, sociale, economice şi culturale. Scopul
iniţial al Frăţiei Musulmane era de a reforma societatea, punând accentul pe tradiţia musulmană şi

16 Manduchi, P., Collera di Allah, Facolta di Scienze Politiche, Universita degli Studi di Cagliari, Cagliari,
p.25.
17 Ruthven, M., Islam, Ed. Einaudi, Torino, 1999, p.115.
18 Drâmba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 275.
19 Ibidem, p. 275.
6
respingând influenţa culturală occidentală. Cu timpul, Frăţia Musulmană devine din ce în ce mai
radicală, aceasta răspândindu-se şi în celelalte ţări musulmane precum Siria, Liban, Tunisia, Maroc.
Perioada în care a fost creată această Asociaţie reprezintă un moment de declin a lumii musulmane.
Etapa coincide cu expansiunea maximă a colonialismului european, dar în acelaşi timp şi cu
dispariţia califatului otoman din Istambul, abolit de Ataturk în anul 1924. 20
De remarcat este comportamentul care tinde să pună accentul pe partea mai spectaculoasă a
fenomenelor contemporane: de aceea atentatele teroriste, fie ele de orice natură, religioasă, etnică
sau politică, tind a fi asociate cu grupări teroriste arabe, dar şi mai grav este faptul că de multe ori
ele sunt asociate culturii şi religiei islamice.
Una dintre problemele cu care ne confruntăm este că încercăm să înţelegem acest fenomen care a
luat amploare şi care ne este străin utilizând metode occidentale, neputând ajunge astfel la o
concluzie obiectivă despre această lume, de aceea renaşterea islamică este catalogată de către
occidentali în multe dintre cazuri ca fundamentalism islamic. Într-adevăr asistăm la o perioadă de
criză a islamului, criză datorată scindării în cadrul acestei religii.
Renaşterea islamului modern se datorează în mare parte schimbărilor de ordin social şi tehnologic,
şi în special urbanizării rapide. Din acestă perspectivă, putem compara fenomenul cu momentul
răspândirii Protestantismului în America Latină şi în Africa, la sfârşitul secolului al XX-lea. Însă
amploarea pe care a luat-o islamismul se datorează mai ales aspiraţiilor politice ale musulmanilor.
Astfel, au prins contur o multitudine de organizaţii şi s-au remarcat conducători care revendică o
legitimare religioasă. În ţările arabe se întâlnesc multe astfel de mişcări care au reînviat din dorinţa
de a se opune guvernelor. Acestea sunt însă mişcări moderne, care au absorbit în discursul lor
tradiţional multe idei importate din afara tradiţiei intelectuale islamice.
Asistăm astfel la transformarea islamului într-o ideologie politică, ideologie numită de multe ori
fundamentalism islamic. Majoritatea mişcărilor islamiste, indiferent de tendinţă, adoptă doctrina
conform căreia, soluţia la probleme politice ale musulmanilor constă în instaurarea unui stat islamic
care să aplice Shari’ah.21 Însă “Islamul se prezintă foarte adesea ca paseist pentru că este
complexat, şi este complexat pentru că aparţine în totalitatea sa zonei subdezvoltării. Occidentul,
din motive contrarii, este mai mult sau mai puţin deschis, triumfalist. Rezultă de aici un blocaj
foarte serios în calea dialogului. Cuvintele nu trec dintr-o parte în alta. Termenii discursului nu sunt
aceeaşi şi interesele apar, adesea în mod dramatic, opuse.”22 De aceea o piedică în calea dialogului
sunt tocmai aceste manifestări de paternalism din partea unor creştini, ca şi ignorarea diverselor
tendinţe existente în islamul actual, printre care şi cea reformatoare, de diverse tipuri.

I. 4 Pilonii Islamului:

Pentru un musulman scopul în viaţă este de a trăi în aşa fel încât să fie pe placul lui Allah, pentru a
putea apoi ajunge în paradis. Se spune că în adolescenţă, este deschis un dosar în care vor fi
însemnate faptele bune şi rele din timpul vieţii, că în ziua judecăţii de Apoi să poată fi determinat
destinul final al fiecăruia. Deasemnea în Coran este specificată o doctrină a predestinaţiei divine.
Crezul musulmanilor de mântuire afirmă că necredincioşii (kuffur, adică cei ce nu sunt
recunoscători) şi păcătoşii vor fi condamnaţi, însă cei ce se căiesc vor beneficia de iertarea lui Allah
şi vor ajunge în paradis după moarte. Coranul sublinează necesitatea credinţei şi totodată a faptelor

20 Kepel, G., Jihad, Ascesa e declino. Storia del Fondamentalismo Islamico, Ed. Carroci, Roma, 2001, pp.28-
29
21Ibidem, p. 29.
22 Anghelescu, N., op.cit., p. 9
7
bune pentru mântuire. Doctrinele fundamentale ale credintei musulmanilor sunt rezumate in cei
“cinci stalpi”:
Primul stâlp, Sahada, se referă la acceptarea lui Dumnezeu (Allah). Conform Coranului,”Nu
există o altă divinitate în afara lui Dumnezeu (Allah), şi Mahomend este mesagerul său”. La aceste
cuvinte şiiţii mai adaugă:” Şi Ali este Prietenul Său”. Acest prim pilon (declaraţie de credinţă), se
numeşte în limba arabă sahada, o simplă formulă pe care musulmanii o pronunţă în fiecare zi23.
Cel de al doilea stâlp, Salat, este rugăciunea canonică
Musulmanii suniţi trebuie să respecte aceste rugăciuni ritulale, salat, de cinci ori pe zi:
• Dimineaţa (al-fajr)
• La amiază (ad-zuhr)
• După masa (al-'asr)
• La apus (al-maghrib)
• La o ora după apus (al-'isha)
Al treilea stâlp, Zakat, sau pomana legală. Acest al treilea pilon, zakat, cuvânt ce înseamnă fie
purificare sau creştere, se referă la taxa care trebuie platită o dată pe an de toţi musulmanii adulţi.
Această sumă se va calcula individual de fiecare musulman, şi reprezintă 2,5% în capitalul în exces,
şi ceea ce este necesar pentru nevoile primare. Prin urmare beneficiarii sunt săracii şi cei nevoiaşi.
Un musulman, poate sa doneze o sumă adiţională ca un act de caritate (sadaqa), în speranţă că va
obţine o recompensă divină.
Al patrulea stâlp, este Sawm, sau postul din luna Ramadanului. Postul se desfaşoară în timpul
orelor diurne din cadrul lunii sacre a Ramadanului, a noua lună a calendarului. Acest post include
abstinenţa de la mâcare, băutură, fumat şi raporturi sexuale, de la răsărit până la apus. În timpul
Ramadanului, musulmanii îşi dedică mai mult timp rugăciunii, sau a ascultării în fiecare zi a unei
părţi din Coran, citite în moschee.
Cel de al cincelea stalp islamic, Hagg, pelerinajul la Mecca. Această obligativitate religioasă
trebuie împlinită de orice musulman adult măcar o dată în viaţă.
Se discută şi despre eventualitatea existenţei “celui de al şaselea pilon islamic”: Jihad. Anumiţi
musulmani, cred ca Jihadul, sau “implicarea” personală, trebuie să fie considerată al şaselea pilon
islamic, dimensiunea războinică jucând un rol important încă de la început în viaţa comunităţii şi a
doctrinei musulmane. Deşi mişcarea fundamentalistă islamică, s-a bucurat de simpatizanţi, acest
punct de vedere a fost respins de majoritatea musulmanilor, contrar a ceea ce se crede astăzi în
lumea non musulmană.
În prefaţa la cartea sa intitulată “Orientations pour un dialogue entre les cretiens et musulmans”,
Maurice Borrmans declara : “dacă odinioară istoria a putut să cunoască o relativă divizare a lumii în
ţări musulmane, creştine şi altele, astăzi nu mai este acelaşi lucru, se pare, din moment ce
comunităţi creştine, vechi sau recente, autohtone sau străine, minoritare sau majoritare, sunt
prezente pretutindeni şi din moment ce comunităţile musulmane sunt de acum puternic implantate
în Europa Occidentală şi în America, în afara ţărilor pe care Islamul le-a marcat în mod special cu
amprenta sa religioasă şi politică”24.

23 La illah
24 Maurice Borrmans în Anghelescu, N., op.cit., p. 8
8
Capitolul II
II.1 Islamul şi Terorismul

„Dacă excludem războaiele, nu există altă formă de violenţă politică mai importantă decât
terorismul. La fel cum s-a întâmplat şi cu războaiele, şi violenţa teroristă a atins punctul maxim în
secolul XX evoluând treptat atât în termeni cantitativi cât şi în termeni geografici.”25 Astfel, se
poate afirma că în momentul de faţă nu există ţară care să nu fi avut de a face cu terorismul. Istoria
evoluţiei acestui fenomen stârneşte oarecum curiozitatea, deoarece pare să fi însoţit istoria
dezvoltării societăţii industriale. Termenul de terorism apare pentru prima oară în 1978 într-un
supliment al “Dictionnaire de l’Academie Française” dar sensul acestui termen aşa cum este
cunoscut astăzi nu corespunde cu cel de atunci, când se referea mai degrabă la abuzurile puterii
revoluţionare, sau în accepţiunea lui Kant era mai degrabă o concepţie pesimistă cu privire la
destinul umanităţii.
În zilele noastre termenul se referă în general la „acţiunea grupărilor clandestine care au în vizor
Guvernul unuia sau mai multor state în vederea răsturnării rapide şi drastice a ordinii politice şi
sociale.”26 În ultimul secol prezenţa terorismului s-a impus cu o forţă crescândă, atât prin frecvenţa
si intensitatea episoadelor teroriste, cât şi prin cantitatea de violenţă rezultată şi care e
disproporţională faţă de mijloacele folosite. Importanţa fenomenului a crescut atât de mult în timp
încât se încearcă studierea acestuia pentru a identifica motivele, natura şi justificările sale. Aşa cum
războiul există prin intermediul statelor şi între state, tot astfel şi terorismul este arma non-statelor, a
celor care vor să devină stat, a celor care vor să distrugă statul sau ordinea internaţională.
Individualizarea fenomenului terorist a dus la identificarea a patru filoni:
1. terorismul ca formă de luptă pentru independenţă;
2. terorismul împotriva statului;
3. terorismul împotriva ordinii internaţionale;
4. terorismul ca factor destabilizator al societăţii moderne.
„Terorismul nu cunoaşte graniţe nici în plan ideologic. Toate tipurile de regim politic au fost
implicate fie combătând, fie favorizând terorismul. În ţările cu un regim teocratic, terorismul e mai
degrabă o formă posibilă de “Război Sfânt” împotriva Occidentului ateu.”27
Specialiştii consideră terorismul ca pe o formă de angajament, dar au opinii diferite in ceea ce
priveşte locul său în lumea violenţei politice. Unii îl văd ca pe o sumă de acţiuni violente îndreptate
împotriva statelor, alţii ca pe opresiunea statelor împotriva propriilor cetăţeni, în timp ce există şi
specialişti care privesc terorismul ca fiind acţiunea violentă a unui stat faţă de altul.Unul dintre
principalele impedimente în atingerea unui punct de vedere comun este şi conotaţia emoţională
negativă a termenului.28 Astăzi, orice formă de violenţă cu conotaţii politice este considerată terrorism.
Este necesar să se facă diferenţa între diferite tipuri de violenţă şi tipuri de conflicte. Scopurile,
metodele şi circumstanţele violenţei duse de un stat împotriva propriilor cetăţeni sunt diferite de cele
folosite de un stat împotriva altuia sau de către organizaţiile insurgente împotriva guvernelor. Atâta
timp cât termenul “terorism” se referă doar la un comportament violent, utilitatea sa rezidă mai mult la
un nivel propagandistic decât la unul ştiinţific.

25 Luigi, Bonanate – Terorismo Internazionale, Ed. Giunti Gruppo, Florenţa, 2001, p.9
26 ibidem
27 Idem 23, p.20
28 ***_ Terorismul- Ed. Omega, Bucureşti, 2001, p.27
9
Organizaţiile teroriste se definesc ca fiind mişcări de eliberare naţională sau ca luptători
împotriva opresiunii sociale, economice, religioase sau imperialiste sau a unei combinaţii a acestora.29
De cealaltă parte a baricadei, politicienii îi prezintă pe luptătorii pentru libertate ca fiind nişte terorişti,
luând în considerare limita îngustă dintre cei doi termeni. De fapt, terorismul este metoda de luptă, iar
”lupta pentru libertate “ este cauza.
Motivele organizaţiilor teoriste sunt multiple, ţinând cont de faptul că fiecare are ideologia şi
obiectivele proprii. Pe de altă parte, nu toate mişcările de eliberare adoptă terorismul. Dar acestea sunt
prea puţine. Cei care au analizat problema moralităţii terorismului au ajuns la conluzia că teroarea
modernă reprezintă cea mai radicală formă de luptă şi politică, neluând în seamă regulile războiului şi
codurile politice. Se pare că teroarea a depăşit anumite limite, dispărând orice discriminare.
Terorismul poate fi cel mai bine descris ca fiind o formă clandestină de război, neconvenţional,
imoral şi cu legi care se schimbă potrivit intereselor. Se bazează pe impactul psihologic al acţiunilor,
caracteristică prezentă în aproape jumătate din definiţiile sale. Elementul psihologic serveşte să
demoralizeze duşmanul, dar şi ca să crească respectul de sine şi încrederea în interiorul forţelor
teroriste. Una dintre ideile principale ale terorismului este propaganda prin fapte; asta implică faptul că
prin intermediul acţiunilor lor teroriştii speră să strângă suport popular şi să devină o mişcare
legitimată.
O altă formă de provocare este cea cu implicaţii la nivel internaţional. O organizaţie radicală,
susţinută de către un stat, poate spera ca, prin intermediul acţiunilor sale, să provoace un război între
statul-ţintă şi un alt stat.“Strategia haosului” este utilizată mai ales de către organizaţiile de dreapta, în
special în acele state în care există o lipsă evidentă a unei autorităţi statale. Se speră ca haosul creat prin
teroare să determine populaţia să ceară un regim dur, capabil să se descurce cu asemenea ameninţări.
Unele grupări privesc terorismul ca pe un război de uzură, având ca scop distrugerea lentă a
adversarului. Acest tip de strategie este valid dacă rezultatul conflictului nu este privit ca fiind vital
pentru guvern. Din contră, guvernul poate să nu cedeze, ci chiar să acţioneze într-o manieră foarte dură.
De obicei, aceste situaţii sunt foarte complexe, depinzând de numeroşi factori-politici, economici,
sociali şi chiar internaţionali-, precum şi de alte variabile ce trebuie luate în considerare. În unele cazuri,
terorismul reprezintă un răspuns emoţional fără un scop strategic real, deşi acţiunile sunt îndeplinite
într-un mod organizat. Aceşti terorişti pot fi consideraţi iraţionali, cel puţin din punctul de vedere al
comportamentului lor politic. În unele cazuri, lupta teroriştilor pare fără speranţă, întrucât lipsa de
raţionalitate este evidentă.

II.2 Cauzele şi motivaţiile terorismului arab:

Cauzele terorismului au fost mereu aceleaşi. Dorinţa de a domina şi de a elimina potenţialii
adversari i-a făcut pe oameni să adopte diferite forme de teroare. Până în 1945, ţintele erau şefi de stat
sau de guvern, în încercarea de a schimba situaţia. Teroarea provocată populaţiei nu era importantă,
intimidarea cetăţenilor nu era neapărat dorită; ceea ce conta cu adevărat era atingerea unui scop precis,
clar şi practic, cu ajutorul câtorva oameni selectaţi, devotaţi şi bine pregătiţi
După al Doilea Război Mondial, apariţia şi generalizarea terorismului au fost determinate de
cauze naţionale, politice, sociale, religioase sau ideologice. Motivaţiile naţionaliste au determinat unele
minorităţi entice sau religioase să adopte terorismul pentru a-şi obţine autodeterminarea şi auto-
guvernarea (de exemplu: bascii în Spania, irlandezii catolici în Ulster, comunitatea Huk în Filipine,
armenii în Turcia, kurzii în Irak, Iran, Siria şi Turcia, sau croaţii în fosta Iugoslavie)30. Simţindu-se
oprimaţi sau marginalizaţi în zone considerate ca aparţinându-le, aceste comunităţi au ales calea luptei.
Unele organizaţii erau sigure că o abordare paşnică a problemelor lor nu va da rezultate, şi că guvernele

29 Idem, p.47
30 Revista "Historia", numărul 1, anul 1, noiembrie 2001, p. 20

10