Cei șapte ani de acasă!

335 Pages·2017·10.93 MB·Romanian

Esențial Proiect Educațional

Cei șapte ani de acasă!

MARTIE, 2017
S.C. ESENȚIAL PROIECT EDUCAȚIONAL S.R.L.
PITEŞTI, judeţul ARGEŞ
Tel: [phone]
E-mail: [email protected]

Carte în format electronic

Cei șapte ani de acasă!

ISBN general 978-606-987-033-4

ISBN Vol. I 978-606-987-034-1

Editor: Marius Dumitrescu

Echipa de organizare:

Aida Muscalu
Lucia Rizea
Elena Preda

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

Martie, 2017
IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. Aaniței Elisabeta - Alina
Școala Gimnazială ,,Constantin Tomescu,, Pleșești/
Structura Valea Glodului/Comuna Vulturești/Județul Suceava
Indiferent de locul în care ne aflăm: la şcoală, acasă sau în societate normele de comportare
civilizată fac diferenţa între indivizi. Nu o dată, în meseria noastră ni s-a întâmplat să menţionăm
importanţa acestui lucru. De fapt, cei şapte ani de acasă cuprind un set de priceperi şi deprinderi formate
în cadrul familiei şi definesc modul în care îi respectăm sau nu cu ceilalţi.
Pe parcursul etapelor de dezvoltare din viaţa indivizilor descoperim că aceste reguli se îmbunătăţesc
pe parcursul vieţii, dar definitoriu este modelul oferit de familie. Un copil are drept model părinţii în al
căror mediu familial se dezvoltă până la vârsta de 3 ani , când intră în treapta preşcolarităţii. La această
vârstă un copil ar trebui să ştie să salute, să respecte anumite reguli de igienă sau reguli de comportament
la masă, în vizită, la locul de joacă, în magazin , etc. Timpul de calitate acordat copiilor în cadrul familiei
duce la achiziţii majore în primii ani de viaţă ai copilului. Părinţii conştienţi de aceste lucruri încearcă să
formeze copiilor o conduită civilizată şi ei înşişi se comportă ca atare pentru că modelul matern este
primul imitat de copil.
Pregătirea pentru integrarea în colectivitate este un alt aspect ce nu trebuie neglijat la această vârstă.
Copilul trebuie să utilizeze formule adecvate de salut, moduri simple de a cere ajutor sau de a împărţi
anumite lucruri cu ceilalţi. De asemenea reguli de igienă precum spălarea mâinilor sau modul de a utiliza
tacâmurile sunt utile şi ajută copilul ce intră într-un mediu nou, necunoscut.
Cei mai mulţi dintre părinţii zilelor noastre consideră că şcoala are rolul de a introduce reguli şi de a
forma tipuri de comportamente, dar nu este oare mai simplu ca fiecare copil să vină deja cu un bagaj de
cunoştinţe? Educarea tinerelor generații ar fi mai ușoară dacă respectul pentru cel de lângă noi ar veni de
acasă și nu am încerca să spunem mereu că ni se cuvine totul. Suntem ființe unice , dar trăim într-o
societate ce presupune a lucra sau a colabora cu alții de aceea părinții ar trebui să acorde atenție acestor
aspecte și să nu considere că tot ce se făcea odată trebuie aruncat.
O țară cu cetățeni educați este o țară prosperă și de aceea reguli simple și norme de bun simț ajută
cetățenii să evolueze. Adaptarea la mediul școlar este mult mai ușoară atunci când copilul a parcurs etapa
preșcolarității într-o instituție de învățământ, de aceea cei șapte ani de acasă fac parte dintr-o verigă de
neînlocuit din dezvoltarea noastă.
În ciclul gimnazial în care activez, aceste discrepanțe dintre copiii cu cei șapte ani de acasă și cei
fără ei este și mai evident prin comportamentul agresiv față de sexul opus sau prin atitudinea sfidătoare
față de cadrele didactice. Vârsta le dă copiilor imboldul să creadă că pot face totul, iar părinții consideră
că e vina școlii care nu îi educă. O materie specială nu există în acest sens, iar orele de dirigenție nu pot
suplini neimplicarea familiei în anlizarea comportamentelor copiilor.
Poate că ar trebui să ne întoarcem un pic la tradițiile legate de educația în familie și principiile unei
familii bazate pe respect să influențeze pe viitor viața noastră ca cetățeni ai acestei țări.
În concluzie , consider că a avea cei șape ani de acasă este un lucru de bun simț, dar și un lucru ce
ne poate marca întreaga viață, de aceea sper ca familiile să conștientizeze acest lucru și să facă ceea ce
este necesar în acest sens pentru copiii lor.
3
CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ
Prof. înv. primar, Abdula Leila
Școala Gimnazială ”S. A. Esenin”, Ghindărești
Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a
copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai
copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.
În mod firesc, orice părinte se întreabă: ”Sunt un părinte bun pentru copilul meu?” sau ”Ce
înseamnă să fii un părinte bun?”
Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva
etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu
ceilațti.
Când copilul este pregătit să primească informații este foarte important modul în care vor fi
transmise aceste informații, de către cine și în ce mod.
Se numesc „cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în
special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.
Unele din însușiirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii:
–spiritul de competiție
– altruismul
– cooperarea
– atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.
Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat si
pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu
va fi încrezător în forțele proprii.
De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei
persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – „nu are cei șapte ani de-
acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme
ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi,
comportamente si atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este
considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,
deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a
diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.
Înainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, trebuie să ne gândim la ceea ce se ascunde
in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.
Familia asigură copiilor sentimentul siguranței și îi ajută să depășească obstacolele inerente vieții,
este punctul lor de sprijin, educându-i să devină persoane responsabile, adaptate timpului în care trăiesc.
Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le ”văd” cu ochii minții și le urmează.
Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu
la școală.
Discuțiile cu copiii trebuie să decurgă în așa fel încât aceștia să se simtă membrii importanți ai
”echipei” pe care o formează familia. Copiii reacționează pozitiv și respectă calmul, încrederea,
fermitatea și afecțiunea părinților.
Uneori, ca părinți, avem tendința să ”facem din țânțar armăsar„, când un compromis rezonabil
poate rezolva situația.
Nu trebuie să ne audă criticându-i față de alții.
Câteva din metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale
sunt:
Să fim noi un exemplu
Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ””nu fă ce face popa, fă
ce zice popa””. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părintelui decât spre
a-l asculta cu sfințenie atunci când spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte
importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, trebuie sa fim noi
4
p rimii care aruncă mereu ambalajele la coș. Sa cedăm locul nostru în autobuz persoanelor mai în vârstă
dacă ne dorim ca cel mic să procedeze la fel.
Să-i obișnuim cu regulile. subtil!
Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi
strârnim curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă.
Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm
consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pune mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, se frige și faei buba și va
avea nevoie de medicamente pentru a se face bine” sau ”dacă se va sui acum în copac poate să cadă și
să se juleașcă și o să îi curgă sânge” sună mult mai bine decât : Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui
mâna acolo?!” Am fi suprinși cât de inteligeți sunt copiii la o vârstă fragedă.
Să-i învațăm despre egalitate
Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicăm celui mic că un director nu este cu
nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și
trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure
țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie
să se poate cu ei în mod corespunzător.
Să le explicăm despre bunele maniere în public
Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât
să atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar
plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Să-i spunem că dacă îl nemulțumește ceva
țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie să descoperim ce îl supără și
să căutăm soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când
cel mic face crize de nervi în public.
Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi
arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.
Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul
indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!
,,Cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui,
frumosului și adevărului. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele
pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în
grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot
atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată
asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei
mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

5
CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ

Prof. Achim Filiz
Liceul Teoretic "Mihail Kogălniceanu", Jud. Constanţa

Am convingerea că această vorbă din bătrâni a ajuns să nu se mai aplice în realitatea pe care o
trăim. Şi asta pentru că ceea ce înainte numeam acasă, azi se defineşte nu doar prin raportare la familie, ci
prin o multitudine de factori. Cei şapte ani de acasă sunt asociaţi bunei- creşteri a copilului, iar această
reuşită nu implică numai familia.
Trăim nişte vremuri în care egalitatea dintre femei şi bărbaţi este din ce în ce mai vizibilă. Femeile
îşi doresc în egală măsură să devină mame şi femei de succes. Aici intervine prezenţa unei alte persoane
care să substituie absenţa mamei şi să îi insufle celui mic valorile morale. Putem vorbi de o bunică care
datorită programului mai lejer, poate adopta o atitudine mai calmă faţă de cel mic. Copiii crescuţi de
bunici sunt mai sensibili, mai calmi, mai politicoşi pentru că împrumută din înţelepciunea celor care i-au
crescut. De cealaltă parte se află imaginea bunicului care din prea multă iubire îi face toate capriciile
nepotului transformându-l într-un copil răsfăţat.
Cei şapte ani de acasă sunt uneori echivalenţi cu anii de grădiniţă. Tot mai mulţi părinţi sunt în
căutare de grădiniţe cu program prelungit. Aici copiii mănâncă, dorm, se joacă. Pentru ei există UN
ACASÃ din timpul zilei, adică grădiniţa şi un ALT ACASÃ, casa părinţilor unde le rămâne doar să
doarmă pe timpul nopţii. Părinţii încearcă să recupereze acest timp pierdut cu cele două zile de weekend
când, vrând să se revanşeze pentru absenţa lor, trec cu vederea obrăzniciile copiilor. Nu e importantă
cantitatea, ci calitatea timpului petrecut cu propriii copii. Putem să ne învăţăm copiii să fie politicoşi şi
prin exemplul personal. Copiii preşcolari sunt mult mai receptivi la ceea ce văd decât la ceea ce li se
spune. Din acest motiv e indicat să ne plimbăm cu copiii în medii liniştite, să îi lăsăm la joacă cu copii ce
le pot oferi un model pozitiv.
Oferim cei şapte ani de acasă şi în funcţie de câţi copii avem. Când avem un singur copil,
manifestăm două tendinţe. Fie ne focalizăm toată atenţia asupra lui şi încercăm să îi oferim cea mai bună
educaţie, fie, din prea multă iubire, îi iertăm orice greşeală şi facem să fie catalogat drept un copil răsfăţat
căuia, aşa cum ar spune alţii, îi lipsesc cei şapte ani de acasă.
Psihologii susţin că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte
în bună măsură viitorul adult. Părinţii trebuie să conştientizeze că prezenţa lor nu este necesară doar în
primii doi ani de viaţă ai copilului. Primii şapte ani sunt esenţiali , iar regretele ulterioare ale părinţilor nu
vor schimba cu nimic evoluţia adultului de mai târziu. Buna-creştere se învaţă în familie, în mediul extern
doar se fixează. Şcoala ne poate pregăti pentru concursuri, competiţii, dar nu poate să substituie cei şapte
ani de acasă. Pentru un adult de succes, cele două instituţii, familia şi şcoala, trebuie să coopereze. Şi nu
sunt de subestimat primii şapte ani de viaţă doarece ei sunt temelia.
6
Familia și școala – factori determinanți în dezvoltarea personalității copilului

Prof.înv. primar ACHIM SIMONA CECILIA
Școala Gimnazială ,,Vasile Alecsandri’’ Baia Mare

Educaţia în familie, cei şapte ani de-acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a individului.
Părinţii sunt modele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează.Marele
pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma ,,Nu trebuie să faceți în fața
copilului nimic din ce nu vreți să imite’’.
Familia înseamnă înţelegere, bucuria de a sta împreună, de a fi cu toţii în diferite ocazii, de a pleca
în vacanţe. Ea este cea care mediază comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala.
Şcoala este un factor care ajută copilul în desăvârşirea propriei personalităţi. Factorii determinanţi în
dezvoltarea personalităţii copilului sunt familia și școala.
Climatul educaţional familial cuprinde ansamblul de stări psihice, modurile de relaţionare
interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi
pozitiv sau negativ. Şcolarul are nevoie acasă de un mediu de viaţă în care să se simtă în siguranţă. Într-un
climat educativ bun părinţii sunt calmi în raporturile cu copiii, fară a le satisface însă orice capriciu.
Copilul simte că părinţii se ocupă de el, că sunt interesaţi de necazurile şi problemele lui, ca şi de
rezultatele şcolare. Familia este un cadru ferm de disciplină, în care şi copiii şi părinţii împărtăşesc acelaşi
nivel de exigenţă.
Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea,
cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi apaține.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
fizic, intelectual, moral și estetic.
Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi
fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de
sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice.
Dezvoltarea intelectuală este cea mai importantă. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul.
Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi
în această direcţie.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cele mai multe cunoştinţe uzuale (ex: despre plante,
animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor
intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii încearcă să
explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte pentru a le putea înţelege.
Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de
învăţare. Părinţii trebuie să-i asigure copilului cele necesare studiului: rechizite şcolare, cărţi de lectură,
manuale şcolare etc., cât şi nişte condiţii bune de muncă şi nu în ultimul rând linişte pentru a se putea
concentra. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învătătură; ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau
sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor
de casă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea
mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea,
cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile
încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu
pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rau, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e
urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său
şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.
7
Familia fundamentală pentru existenţa şi formarea personalităţii elevului, ca mediu educativ
determinant, dar şi ca sursă de dezadaptare şcolară şi de comportament deviant al elevului, prin factori
psiho-pedagogici, cu efect cauzal negativ.
Modelele de conduită oferite de părinţi pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare precum şi
climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o
influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei despre viaţă,a modului de comportare şi
relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în
familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii,
precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Familia este partenerul
tradiţional al şcolii. Aceasta influenţează atitudinea copilului faţă de învăţătură, de aceea şcolarizarea nu
se poate realiza fară participarea activă a părinţilor.

Bibliografie:
Stănciulescu E., Sociologia educației familiale vol. I, Ed. Polirom Iași, 1998;
8
Cei șapte ani de acasă sau părinții, primii noștri dascăli

Prof.Adiaconiței Roxana-Maria,
Limba și literatura română,
Liceul Tehnologic,,Arhimandrit Chiriac Nicolau,, ,
Vînători-Neamț

Copilaria, vârsta de aur a omului, este vârsta cu un statut special față de celelalte vârste. Abia
ajuns în acest univers, copilul nu posedă nicio cunoștință cu care poate descifra misterele lui. El nu are
nici forță precum adultul, nici înțelepciune precum vârstnicul și nici știința sau capacitatea de a-și domina
îndeajuns reacțiile emoționale. De aceea el rămâne în această etapă dependent de cei mari, incapabil să se
ajute singur, o ființă slabă trupește și fragilă sufletește.Cel dintâi care intinde mâinile spre el este
părintele.
Părintele, părinții sunt cei care au datoria de a-și înconjura odrasla cu grijă, cu dragoste, cu
căldură sufletească și cu înțelegere. De bună seamă că ei trebuie să fie călăuziți în permanență de aceste
sentimente în procesul de conturare a noii personalități. Dacă suntem de acord că cei șapte ani de acasă
sunt o școală educativă în familie, atunci rolul profesorilor îl au părinții. Dar câți dintre aceștia înțeleg
cu adevărat responsabilitatea rolului de părinte? Societatea contemporană pretinde din partea acestora o
conștientizare clară a ceea ce înseamnă să fii părinte. Poate și pentru că cercetătorii au stabilit atâtea
corelații între tot ceea ce este individul mai târziu, în tinerețe sau la maturitate si vârsta copilăriei.
Este adevărat, importanța educației primite în familie este reiterată de sintagma cei șapte ani de
acasă, pentru că ea este fundamentul educării copilului. Părinții rămân primii și cei mai importanți
educatori ai copiilor, în primul rând pentru că îi influențează moral de la cea mai fragedă vârstă și apoi
pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii părintești la care copiii răspund cu iubirea
filială.
Consider că dezvoltarea morală corectă este extrem de importantă pentru viitorul copilului.
Aducerea pe lume a unui copil, încarcă părinții cu o dublă obligație: să le asigure binele material și o
dezvoltare morală corectă. Ambele responsabilități trebuie asumate și îndeplinite în ordinea importanței.
Nevoile dezvoltării fizice sunt cele primare, dar ele nu trebuie să degenereze în răsfăț. Un mai mare efort
ar trebui să depună părinții, mai ales în anii aceștia în care societatea pare a fi în derivă, pentru
formarea sa intelectuală și morală.
Societatea în care trăiește copilul, în primii ani de viață, este familia. Înclinat spre imitație, el va
tinde să imite comportamentul, atitudinea, limbajul parinților. De aceea este important ca modelul să fie
bun, pentru ca rezultatul imitației să fie întocmai. Cu mare grijă și delicatețe sufletească copilul va învăța
lecția dragostei, a respectului de sine și de ceilalți, a demnității, a răbdării, dar și a curajului, a încurajării
,a iertării.În felul acesta el nu va pleca în viață cu un handicap moral.
În concluzie, până la vârsta preșcolară sau școlară responsabilitatea educației copilului revine
parinților. De felul în care ei înțeleg să se preocupe de buna creștere și educarea acestuia oferindu-se ,
înainte de toate, pe sine ca exemplu depinde consistența celor șapte ani de acasă.
9
Cei șapte ani de acasă

Prof. Simona Afloarei
Școala Gimnazială ,,Al.I.Cuza” Dorohoi

Familia reprezintă o formă primară de comunitate umană și primul mediu socio-educativ în care
copilul se formează din punct de vedere cognitiv, afectiv, social, cultural. Rolul educațional al familiei în
primii ani ai copilului este și trebuie privit cu multă responsabilitate, familia având rolul privilegiat de a-și
pune prima amprenta asupra devenirii ulterioare a individului.
Educația este un fenomen prin excelență social, un proces în continuă desfășurare, având ca
deziderate dezvoltarea conștientă și progresivă a potențialului uman, văzut ca un tot unitar, selectarea și
transmiterea valorilor de la societate la individ, pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială.
Se consideră că până la vârsta școlară mică, copilul se formează în principal sub influența
mediului familial, deși în ultimele perioade familia ca factor educativ este completată de grădiniță, de
educația din clasa pregătitoare. Cu toate acestea, generic de ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă educația
și socializarea primară pe care copilul o primește în familie. În acești ani copilul se formează cognitiv și
afectiv, înțelege lumea prin ochii și comportamentul membrilor familiei, își constituie prima imagine
despre sine prin identificare cu grupul familiei. Este perioada formării limbajului, a primelor tipuri de
comportament și reacții la mediul social, a utilizarii jocului ca activitate dominantă, a formării primilor
,,muguri” ai personalității.
Atât școala cât și familia trebuie să urmărească formarea personalității copiilor în vederea
integrării sale în viața socială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului, învățarea
unor valori morale se realizează în primul rând în familie. Educația, regulile morale sunt cheia către
adaptarea copilului în societate. Un copil educat din punct de vedere al normativității sociale, al
respectului față de ceilalți se va adapta și va evolua pozitiv în anii școlarității.
Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil
și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite
copilului. Părinții realizează educația copiilor prin mai multe mijloace precum: reglarea directă a
comportamentului (supravegherea realizării unor sarcini și aprecierea sau sancționarea lor); comunicarea
cu acesta (exprimarea unor opinii, schimbul de informații); cooperarea, participarea la activități comune
(jocuri, vizite). Părinții și membrii apropiați din familie devin modele de conduită, care sunt mai puternice
decât orice reguli enunțate și exersate în afara familiei. Copilul va reacționa așa cum a văzut nu cum i s-a
indicat. De aici rezultă uneori comportamentul nedorit și consecințele negative ale acestuia. Cei șapte ani
de acasa își pun amprenta adânc în personalitatea individului, elementele pozitive și negative fiind
evidente peste ani, chiar și la vârsta maturității. De aceea este important să ne cunoaștem copii, să le
înțelegem posibilitățile potrivit vârstei și capacităților lor reale, să încurajăm orice realizare, oricât de
neînsemantă ne-ar părea, să intram cu adevărat în lumea lui pentru a-i putea deschide drumul spre
formarea viitoare. Latura cea mai importantă în acest stadiu îl are educația morală, chiar daca ea se
realizează prin imitație, fără ca procesul de interiorizare și conștientizare a regulilor să se producă. Acum
se creează terenul propice formării unei personalități complexe și armonioase, a unui individ capabil să
interacționeze corect și să se adapteze în societate.
Actualmente problema stringentă a educației copiilor în primii ani o reprezintă lipsa părinților,
fizică sau nu, din viața copiilor, lipsă determinată de nivelul financiar precar sau de indiferența unor
parinti tributari concepției ,,tot îl duc la grădiniță, învață acolo”. Pe de altă parte, unii dintre părinți, deși
oferă atenție și se apleacă asupra nevoilor copiilor, nu reușesc să ajungă acolo unde și-ar dori. În pofida
eforturilor, copilul manifestă ,,rezistență” și devin uneori greu de controlat. Consider că una dintre
problemele de luat în seama în sociteatea zilelor noastre este aceea de a-i învăța pe părinți, de a-i pregăti
și susține pentru a putea ,,oferi cei șapte ani de acasă”.

Bibliografie
Jinga, I., Istrate, E., Manual de pedagogie, Bucureşti,Editura ALL Educaţional, 1998.
Popovici, D., Sociologia educaţiei, Iaşi, Institutul European, 2003.
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, Collegium, Polirom, Iaşi, 1998.

10