Table Of ContentCELE O MIE ŞI UNA DE NOPŢI
Zice-se — dar Allah este mai ştiutor, şi mai înţelept, şi
mai puternic, şi mai binefăcător ! — că a fost odată (în
ceea ce s-a depănat şi s-a arătat în vechimea vremii şi
în trecutul evului şi al clipei) un rege între regi, în
Sassan, în insulele Indiei şi ale Chinei. Era stăpîn peste
oşti, peste căpetenii, peste slujitori şi peste o curte nu
meroasă. Şi avea doi copii, unul mai mare şi celălalt
mai mic. Amîndoi erau cavaleri viteji ; dar cel mare era
mai bun cavaler decît cel mic. Cel mare domni peste
ţări şi cîrmui cu dreptate peste supuşii lui ; şi aşa, îl
iubiră locuitorii împărăţiei. Numele lui era regele
Şahriar *. Cît despre fratele cel mic, numele lui era Şah-
zaman 2, şi era rege în Samarkand Al-Ajam.
Astfel ci domniră în ţările lor, şi fiecare fu, în împără
ţia lui, cîrmui tor drept al supuşilor timp de douăzeci de
ani împliniţi. Şi erau amîndoi în culmea puterii şi în
floririi.
Şi trăiră tot aşa, pînă cînd regele cel mare simţi do
rinţa arzătoare să-1 vadă pe fratele său cel mic. Atunci
1 Stăpînul oraşului.
2 Stăpînul veacului şi al timpului.
3
îi porunci vizirului să plece, şi să nu se.întoarcă decît cu
el. Vizirul îi răspunse:
— Ascult şi mă supun !
Apoi plecă, şi ajunse cu bine, prin îndurarea lui Allah:
intră la fratele cel mic, îi aduse salutul de pace 1 şi îl
înştiinţa că regele Şaliriar dorea arzător să-1 vadă,
că ţelul acestei călătorii era să-1 poftească să-1 viziteze
pe fratele său cel mare. Regele Şahzaman îi răspunse:
— Ascult şi mă supun !
Apoi porunci să se facă pregătirile de plecare şi să se
scoată corturile, cămilele, catîrii, slugile şi ajutoarele.
Apoi îl înălţă pe vizirul său drept cîrmuitor al ţării, şi
ieşi întrebînd de locurile fratelui său.
Dar, spre miezul nopţii, îşi aminti de un lucru uitat
la palat, tocmai de darul pe care îl menise fratelui, său,
se întoarse şi intră în palat. Şi acolo o află pe soţia lui
întinsă în aşternut şi îmbrăţişată de un scalv negru
dintre sclavii lui. La această privelişte văzu negru înain
tea ochilor. Şi zise în sinea lui : „Dacă o asemenea faptă
s-a petrecut cîiid de-abia am părărsit oraşul, care va fi
purtarea acestei desfrînate cîtă vreme voi fi departe, la
fratele meu ?" Şi gîndind acestea, îşi trase sabia şi, izbire
du-i pe amîndoi, îi Ucise în aşternut. Apoi se întoarse
chiar în clipa aceea şi porunci să pornească tabăra. Şi
călători toată noaptea pînă ajunse în oraşul fratelui său.
Se bucură fratele de apropierea lui, îi ieşi în întîmpi-
nare şi-1 primi urîndu-i pace; şi se bucură nespus de
mult, împodobi oraşul în cinstea lui, şi nu se mai satură
vorbindu-i. Dar regele Şahzaman îşi aducea mereu
aminte de necredinţa soţiei lui, şi un nor de mîhnire îi
umbrea chipul ; şi galbenă i se făcu pielea de pe faţă, şi
firav trupul său. Şi aşa, cînd regele Şaliriar îl văzu în
starea aceasta, se gîndi în sinea lui că asia se datora în-
1 „Pacea şi mîntuirea să fie cu tine !" — salutul mu
sulmanilor.
4
depărtării regelui Şahzaman de împărăţie şi, nemaiîntre-
bîndu-1 nimic, îi dădu bună pace.
Dar, într-una din zile, îi spuse :
— O, fratele meu, nu ştiu, dar îţi văd trupul slăbind şi
faţa îngălbenindu-ţi-se !
El îi răspunse:.
— O, fratele meu, port în fiinţa mea tăinuită o rană
vie !
însă nu îi destăinui fapta soţiei lui. Regele Şahriar îi
zise :
— Doresc tare mult să porneşti cu mine la vînătoare
pe jos şi călare, căci poate aşa îţi vei căpăta voia bună.
Regele Şahzaman nu voi în ruptul capului să pri
mească ; şi fratele său plecă singur la vînătoare.
Ci în palatul regelui se găseau nişte ferestre cu vedere
spre grădină. Şi, cum regele Şahzaman se răzimase în
coate la una din acele ferestre ca să privească, poarta
palatului se deschise şi ieşiră douăzeci de sclave şi
douăzeci de sclavi ; şi nevasta regelui, fratele său, era în
mijlocul lor, plimbîdu-se în toată strălucirea frumuseţii
ei. Ajunşi la un bazin, se dezbrăcară cu toţii şi se
amestecară între ei. Şi deodată nevasta regelui începu să
strige:
— O, Massaud ! ya, Massaud !
Şi numaidecît alergă către ea un negru tuciuriu şi
vînjos, care o îmbrăţişa şi ea îl îmbrăţişa de asemenea.
Atunci negrul o răsturnă pe spate şi o tăvăli. La acel
semnal, toţi ceilalţi sclavi făcură la fel cu femeile. Şi
continuară îndelung aşa, şi nu conteniră cu sărutările şi
cu îmbrăţişările şi alte fapte asemănătoare pînă la
apropierea zorilor.
La această privelişte, fratele regelui zise în sinea lui :
„Pe numele lui Allah ! nenorocirea mea este cu mult mai
uşoară decît aceasta !" Şi de îndată lăsă să i se irosească
durerea şi mîhnirea, zicîndu-şi: „într-adevăr, asta e mai
cumplit ca tot ce mi s-a întîmplat mie!" Şi, din acea
5 — Cartea celor o mie şi una de nopţi 5
clipă, începu din nou să bea şi să mănînce fără
întrerupere.
într-accstea, regele, fratele său, se întoarse, şi amîndoi
îşi urară unul altuia pace. Apoi Şahriar se puse să-1
privească cu luare-aminte pe fratele său, regele Şahxa-
man, şi văzu că pielea şi culoarea obrajilor i se înviora
seră, şi chipul lui îşi redobîndise prospeţimea; că, pe
lingă asta, mînca cu toată pofta, după ce atîta amar de
vreme abia gustase din bucate. Şi se miră, şi grăi:
— O, frate al meu, te vedeam deunăzi galben la piele
şi la chip, iar acum iată că ţi-ai redobîndit culoarea i
Povesteşte-mi aşadar despre starea ta 1
Dar el îi răspunse:
— îţi voi povesti despre pricina palorii melc de la
început; dar scuteşte-mă să-ţi povestesc de ce mi-ara
redobîndit culoarea !
Regele îi zise:
— Atunci povesteşte-mi întîi, ca să mă dumiresc, de
pricina schimbării tale la chip şi a slăbirii taie.
El îi răspunse : "
— O, frate al meu, află că atunci cînd ţi-ai trimis
vizirul ca să mă poftească la tine, îmi făcui pregătirile
de plecare şi ieşii din oraş. Dar apoi îmi adusei aminte
de giuvaerul pe care ţi-1 menisem şi pe care ţi l-am dat
la palat: astfel că făcui calea întoarsă şi o găsii pe soţia
mea culcată cu un sclav negru. Şi dormeau în aşternu
tul meu ! I-am ucis pe amîndoi, şi am venit la tine. Dar
rămăsesem tare chinuit la gîndul acelei întîmplări ; iată
pricina palorii de la început şi a slăbirii mele. Cît despre
înviorarea chipului meu, scuteşte-mă să-ţi mai povestesc.
Cînd fratele său auzi aceste cuvinte, îi zise :
— Pe numele lui Allah ! te rog fierbinte să îmi destăi
nui pricina înviorării tale ?
Atunci regele Şahzaman îi povesti ceea ce văzuse, de
ia început pînă la sfîrsit, fără a lăsa pe dinafară vreun,
6
amănunt din isprava soţiei desfrînate şi a negrilor din
scăldăloare. Dar n-are nici un rost să o repetăm. Apoi
adăugă :
— Şi nenorocirea ta îmi păru mai cumplită deeît neno
rocirea mea : ea mă sili să cuget şi fu pricina înviorării
chipului meu, a colorării obrajilor mei, precum şi a pof-
poILei mele de mîncare. Dar Allah este mai ştiutor !
Aşa s-au petrecut lucrurile ! Şi regele Şahriar, auzind
istorisirea fratelui său, se schimbă la rîndul lui tare mult
ia faţă, chipul i se schimonosi, de parcă şi-ar fi ieşit din
minţi. Şi rămase aşa vreme de un ceas. După care se
întoarse spre regele Şahzaman şi-i zise:
— Trebuie, mai presus de orice, să văd chiar cu ochii
mei!
Fratele său îi zise :
— Atunci prefă-te că pleci Ia vînâtoare, pe jos sau
călare ; dar, în loc să te îndepărtezi, ascunde-te la mine
şi vei fi martorul priveliştei văzînd-o chiar cu ochii tăi !
De îndată regele îşi vesti plecarea printr-un crainic ;
şi oştenii ieşiră cu corturile afară din oraş ; iar regele
ieşi la rîndul său, se aşeză în corturi, şi le spuse tinerilor
sclavi :
— Să nu intre nimeni la mine î
Apoi se deghiza, ieşi pe furiş şi se îndreptă spre palat,
acolo unde era fratele său ; şi ajungînd acolo, se aşeză la
fereastra ce dădea spre grădină.
Abia trecu un ceas, şi sclavele albe, înconjurînd-o pe
slăpîna lor, intrară împreună cu sclavii negri, şi făcură
tot ceea ce istorisise Şahzaman despre sărutările şi
îmbrăţişările lor şi alte asemenea lucruri. Şi îşi petrecurâ
timpul în acele zbenguieli pînă la asfinţitul soarelui.
Cînd regele Şahriar văzu isprăvile lor, îşi pierdu cum
pătul şi îi spuse fratelui său Şahzaman:
— Haidem să plecăm în lume, să vedem care-i soarta
noastră pe drumul lui Allah ; căci nu mai putem avea
5* 7,
nici în clin, nici în mînecă cu împărăţia, pînă nu vom
găsi pe vreunul care să fi avut parte de o nefericire ase
mănătoare cu a noastră ; altminteri, moartea va fi, în
tr-adevăr, mai de ales decît asemenea viaţă !
La acestea, fratele său răspunse încuviinţînd. Apoi
ieşiră amîndoi din palat pe o uşă tainică. Şi nu conteniră
din drum zi şi noapte, pînă cînd ajunseră în cele din
urmă la un copac în mijlocul unei pajişti singuratice,
aproape de marea sărată. în acea pajişte clipocea un
izvor de apă dulce : băură din izvor şi apoi se puseră pe
odihnă.
Abia se scurse un ceas, cînd marea începu să se învoi -
bureze, şi deodată ieşi din adîncul ei o coloană de fum
negru, care urcă spre cer şi se îndreptă spre pajişte. în
faţa acestei privelişti, fură cuprinşi de spaimă, urcară
pînă în vîrful unui copac înalt, şi se puseră să privească
la ceea ce putea să fie asta.
Ci iată că această coloană se preschimbă într-un genni *
înalt de statură, voinic şi spătos, care ducea pe creştet
o ladă. Puse piciorul pe pămînt, veni spre copacul în care
se aflau ei şi stătu' acolo. Ridică apoi capacul lăzii şi
scoase o raclă mare de cristal, pe care o deschise. "Şi
îndată se ivi, ţîşnind din racla de cristal, o fată fermecă
toare, sclipitoare de frumuseţe, luminoasă, aidoma soare
lui cînd surîde. Neîndoios că tocmai despre ea a grăit
poetul:
Făclie-11 întuneric •— apare ea, şi-s zori de zi!
Apare doar, şi zorii mai albi, la luciu-i, cată-a fi.
Bogaţi, din strălucirea-i, revarsă sorii raze,
Din ochii-i cu surîsuri, la fel şi luna-n faze.
1 Personaj fantastic, în mitologia arabă; duh bun
sau rău.
8
Doar sfîţie-se vălul ce taina-i ţime-n ceaţă
Şi-n vrajă i se-nclină, plecat, orietne-n faţă.
Dulci Julgere-n privire-i lucesc şi-n colţul genei toţi
Au lacrimi pătimaşe cit socoti nu poţi !
După ce genniul o privi îndelung pe frumoasa fată, îi
zise:
— O, crăiasă a mătăsurilor ! o, tu, pe care te-am răpit
chiar în noaptea nunţii! tare aş dori să dorm oleacă în -
acest loc ferit, unde nu pot să te vadă ochii fiilor lui
Adam. Şi după ce mă voi fi odihnit, după călătoria pe
mare şi pe uscat, voi săvîrşi cu tine fapta cea de toată
ziua !
Ea îi zise cu vocea ei, cîntec de pasăre :
— Dormi, o, părinte al gennilor şi coroană a lor ! Şi
facă-se ca somnul să-ţi fie spre întărire şi desfătare!
Şi genniul rezemîndu-şi capul pe genunchii fetei,
adormi pe dată. Asta în ceea ce îl priveşte.
Atunci fata îşi înălţă capul spre vîrful copacului şi îi
văzu pe cei doi regi ascunşi în frunziş. Ridică numaidecît
capul genniului de pe genunchii ei, îl aşeză pe pămînt şi,
sculîndu-se în picioare, le grăi prin semne:
— Coborîţi-vă şi n-aveţi frică de acest efrit \
Ei răspunseră tot prin semne:
— Ah,, pe Allah! scuteşte-ne de această primejdioasă
încercare !
Ea le spuse :
— Allah cu voi! coborîţi mai repede, căci de nu, îl
vestesc pe efrit, şi el vă va răpune cu cea ntai cumplită
moarte!
1 Sinonim cu gentd.
0
Atunci ei se înfricoşară şi coborîră lîngă ca, care-i
întîmpină poruncindu-le de îndată:
— Haideţi ! Slrăpungeţi-mă cu lancea, tare şi cu străş
nicie ! Dacă nu, îl vestesc pe efrit.
Spaima îl făcu pe Şahriar să-i zică lui Şahzaman :
— O, frate al meu, îndeplineşte-i tu cel dinţii porunca !
Celălalt răspunse :
— Ah, cu nu voi face nimic înainte ca tu să-mi dai
pildă, ca frate mai mare !
Şi amîndoi începură să se poftească unul pe altul, fă-
cîndu-şi semne din ochi, Atunci ea Ic zise :
— De ce vă văd clipind aşa din ochi ? Dacă nu vă
apropiaţi numaidecât şi nu vă dovediţi destul de vînjoşi
şi de aprinşi, îl vestesc de îndată pe efrit !
Atunci, de teama genniului, făcură amîndoi ceea ce le
poruncise. După ce se supuseră şi isprăviră treaba, ea le
spuse :
— Sînteţi tare iscusiţi ! Apoi scoase din buzunar un
săculeţ şi trase din el un şirag alcătuit din cinci sute
şaptezeci de inele cu peceţi, şi le spuse: Ştiţi voi ce-i
asta ?
Ei răspunseră :
— Nu ştim.
Atunci ea îi lămuri:
— Toţi stăpînii acestor inele cu peceţi s-au împreunat
cu mine, punînd coarne acestui efrit nesimţitor. Aşadar
şi voi, amîndoi fraţii, daţi-mi-le pe ale voastre.
Atunci ei i le dădură, scoţînd din degete cele două
inele cu peceţi. Şi ea le spuse:
— Să ştiţi că acest efrit m-a răpit în noaptea nunţii,
m-a pus în această raclă de cristal şi, aşezînd-o în ladă,
a ferecat lada cu şapte lacăte, şi m-a aşezat apoi în
fundul mării muginde, care se izbeşte şi se învolbureaza
din valuri. Dar el nici pomeneală să ştie că atunci cînd c
ia
femeie doreşte ceva, nimic n-o poate stăvili. De altminteri
şi poetul spune:
Prietene,-n femeie să nu te-ncrezi!... Cînd sule
Ţi-ar da nădejdi, zîmbeşte — căci dacă e cu chef, ori nu,
Atîrnă doar de-o toană a pielii unei cute!
De dragoste, minciună — risipă veşnic face,
In trupu-i însă-i plină de viclenii, cum e şi-acu,
Atîlca, că şi haina şi-ar căptuşi, dibace.
Mereu ţi-adu aminte, de-adînc respect cuprins,
Tot ce lusuf ne spune, şi că femeia este
Pricina că gonit-a Eblis pe-Adam, la rău împins,
Prietene, dojana ce-o faci e de prisos...
Tu-l sfătuieşti pe-acela, dar mîine-o fi — ce veste! —
Nu dragostei, ci unei nebune patimi credincios.
Şi-ntr-una te fereşte să spui: „Ce mult mi-e dragă I
Feri-voi însă sigur smintelile ce ţin ades
Pe-ndrăgostiţi în lanţuri." N-o spune nici în şagă.
Ar fi, ce-i drept, minune cum n-a mai fost vreodată
'Să vezi şi tu, în juru-ţi, un om la minte-ntreg, cînd ghie$
li dau cu-ademenire femei ce se desfată.
La aceste cuvinte, cei doi fraţi se minunară neţărmurit,
şi îşi ziseră unul celuilalt:
— Dacă unui efrit şi, în ciuda marii lui puteri, i s-au
îiUîmplat lucruri cu mult mai grozave decît nouă, întîm-
plaxea asta trebuie să ne aline durerea.
II
Şi atunci o părăsiră chiar în clipa aceea pe tânără,
după saluturile şi cuvintele de datină şi, alinaţi şi întă
riţi, se întoarseră fiecare în oraşul său.
Cînd regele Şahriar intră în palatul său, porunci să se
taie capul soţiei lui, şi tot aşa să se taie capetele sclavelor
şi ale sclavilor. Apoi porunci vizirului să-i aducă în fie
care noapte cile o fecioară. Şi aşa, în fiecare noapte, el
lua o fecioară şi-i răpea fecioria. Iar la căpătai nopţii, o
ucidea. Şi nu conteni să facă aşa trei ani în şir. Iar
supuşii se zbătură în strigăte de durere şi în învălmă
şeala groazei, şi îşi părăsiră vetrele cu fetele care le mai
rămăseseră. Şi nu rămase în oraş nici o fată care să mai
slujească navalei armăsarului.
Intr-acestea, regele dete poruncă vizirului să-i aducă
o nouă fecioară, ca de obicei. Şi vizirul ieşi de la rege şi
căută, dar nu găsi nici o fată ; şi, plin de întristare şi
mîhnire mare, se întoarse către lăcaşul său, cu sufletul
răscolit de spaimă.
Ci vizirul avea el însuşi două fete, pline de frumuseţe,
de .farmec şi de strălucire, desăvîrşite şi nespus de dulci.
Numele celei mari era Şahrazada', iar numele celei mici
Doniazada'-. Cea mare Şahrazada, citise cărţile, cronicile,
legendele regilor din vechime şi poveştile noroadelor
apuse. Se mai zice că ea avea mii de cărţi cu poveşti v.k
legătură cu popoarele, regii şi poeţii din vechime. Şi era
tare iscusită în măiestria de a povesti, şi nu te ra'A sa
turai ascultînd-o.
La vederea tatălui său, ea zise:
— De ce te văd aşa de schimbat, ducînd povara grea
a durerilor şi a mîhnirilor ? Căci află, o, tată, că poetul
zice: „O, tu care te zbuciumi, alină-tc ! Nimic nu ţine
în veci: orice bucurie se spulberă şi orice mîhnire se
uită !"
1 Fiica cetăţii.
2 Fiica lumii.
12
