alexandre dumas doamna de monsoreau

345 Pages·2016·3.79 MB·Romanian

ALEXANDRE DUMAS

DOAMNA DE MONSOREAU

CAPITOLUL I.
Nunta lui Saint-Luc.
În ultima duminică din carnavalul anului 1578, după ce se terminase
serbarea poporului şi în timp ce se stingeau pe estradă zgomotele zilei de
veselie, începea o strălucită serbare în măreţul palat pe care şi-l clădise, de
partea cealaltă a apei şi aproape în faţa Luvrului, acea vestită familie de
Montmorency care, legată de regalitatea Franţei, se afla pe picior de egalitate
cu familiile princiare. Această serbare particulară, care urma după serbarea
publică, avea ca scop să celebreze nunta lui Frangois d'Epinay de Saint-Luc,
nedespărţitul prieten al regelui Henric al III-lea şi unul din favoriţii săi cei mai
intimi, cu Jeana de Cosse-Brissac, fiica mareşalului de Franţa cu acelaşi nume.
Masa avusese loc la Luvru şi regele, care consimţise cu mare greutate
la această căsătorie, apăruse la ospăţ cu o faţă serioasă care nu se potrivea
deloc cu împrejurările. Afară de aceasta, costumul său părea în armonie cu
faţa; era acel costum castaniu închis, în care Clouet ni l-a arătat luând parte
la nunta lui Joyeuse, şi acel soi de spectru regal, serios până la maiestate,
îngheţase de spaimă pe toată lumea şi mai cu seamă pe tânăra mireasă, la
care acesta se uita chiorâş de câte ori o privea.
Totuşi înfăţişarea posomorâtă a regelui, în mijlocul bucuriei serbării, nu
părea nimănui ciudată; cauza era unul din secretele curţii, ocolite cu
prevedere de oricine, ca acele stânci înflorite din apă de care eşti sigur că te
zdrobeşti atingându-le.
Abia se isprăvise masa că regele se şi ridicase deodată şi toată lumea
fusese silită, chiar acei care îşi mărturiseau în şoaptă dorinţa de a mai
rămâne la masă, să urmeze pilda regelui.
Atunci Saint-Luc aruncă o lungă privire soţiei sale, ca pentru a prinde
curaj din ochii ei, şi apropiindu-se de rege:
— Sire, îi spuse el, Maiestatea Voastră îmi va face cinstea să asculte
vioriştii pe care voiesc să-i aduc la palatul Montmorency, astă-seară?
Henric al III-lea se întoarse atunci cu un amestec de mânie şi de
supărare şi cum Saint-Luc, aplecat în faţa lui, îl implorase cu un glas din cele
mai dulci şi cu o figură din cele mai îndatoritoare:
— Da, domnule, răspunsese el, vom merge, cu toate că nu aţi merita
această dovada de prietenie din partea noastră.
Atunci domnişoara de Brissac, devenită doamna de Saint-Luc,
mulţumise cu umilinţă regelui. Dar Henric întorsese spatele fără a răspunde
mulţumirilor sale.
— Dar ce are regele împotriva dumitale, domnule de Saint-Luc?
întrebase atunci tânăra femeie pe soţul ei.
— Frumoasă prietenă, răspunse Saint-Luc, îţi voi povesti mai târziu,
când această ură mare se va fi risipit.
— Dar se va risipi oare? întrebă Jeana.
— Va trebui, neapărat, răspunse tânărul.
Domnişoara de Brissac, nu era încă deajuns doamnă de Saint-Luc
pentru a mai stărui; ea îşi ascunse curiozitatea în fundul inimii, făgăduindu-şi
să găsească, pentru a-şi dicta condiţii, o clipă în care Saint-Luc va fi silit să le
primească.
Aşadar Henric al III-lea era aşteptat la palatul Montmorency în clipa în
care începe povestirea ce o vom înfăţişa cititorilor noştri. Se făcuse ora
unsprezece şi regele nu sosise încă.
Saint-Luc invitase la acest bal pe toţi acei pe care regele şi chiar el
însuşi îi socotea prieteni; el cuprinsese în invitaţii pe prinţi şi favoriţii prinţilor,
mai cu seamă pe aceia ai vechii noastre cunoştinţe, ducele de Alegon,
devenit duce de Anjou la suirea lui Henric al III-lea pe tron; dar domnul duce
de Anjou, care nu luase parte la banchetul de la Luvru, părea că nu va fi găsit
nici la serbarea de la palatul Montmorency.
Cât despre regele şi regina Navarei, ei se refugiaseră, după cum am
mai spus-o într-o lucrare precedentă1, în Bearn unde făceau opoziţie pe faţă
războindu-se în fruntea hughenoţilor.
Domnul duce de Anjou, după obiceiul său, făcea şi el opoziţie, dar o
opoziţie tăcută şi întunecată, în care avea totdeauna grijă să rămână de o
parte, împingând în acelaşi timp înainte pe aceia dintre prietenii săi pe care
nu-i vindecase exemplul lui La Mole şi Coconnas, a căror moarte grozavă, fără
îndoială că mulţi nu au uitat-o.
E de la sine înţeles că gentilomii săi şi aceia ai regelui trăiau într-o
veşnică ceartă care aducea, cel puţin de două sau de trei ori pe lună, câteva
întâlniri, în care foarte rar se întâmpla ca vreunul din luptători să nu rămână
mort pe loc sau cel puţin grav rănit.
Cât despre Caterina, ea ajunsese să-şi vadă visul cu ochii: fiul ei iubit
pusese mâna pe acel tron pe care ea îl dorise atât de mult pentru el, sau mai
de grabă pentru ea; şi ea domnea sub numele lui, având totdeauna aerul că
se leapădă de lucrurile pământeşti şi că nu se îngrijeşte decât de mântuirea
sufletului.
Saint-Luc, foarte îngrijorat văzând că nu soseşte nici o persoană regală,
căută să-şi liniştească socrul, care era foarte mişcat de această
ameninţătoare absenţă. Convins, ca toată lumea, de prietenia pe care regele
Henric o avea pentru Saint-Luc, el crezuse că se va uni cu un favorit şi iată că
fiica sa, dimpotrivă, se căsătorea aproape cu un disgraţiat. Saint-Luc îşi
dădea toate ostenelile să-i inspire o siguranţă pe care nici el nu o mai avea,
iar prietenii săi, Maugiron, Schomberg şi Quelus, îmbrăcaţi cu veşmintele lor
cele mai strălucite, stând ţepeni în tunicile splendide ale căror gulere enorme
păreau nişte farfurii pe care le era aşezat capul, adăugau şi mai mult la
neliniştea sa prin tânguirile lor ironice.
— Ei, Doamne! bietul meu prieten, spunea Jacques de Levis, conte de
Quelus, cred cu adevărat că de data aceasta eşti pierdut. Regele e supărat pe
tine că ai râs de părerile sale, iar domnul de Anjou e supărat pentru că ai râs
de nasul său.2
— Ba nu, răspunse Saint-Luc, te înşeli, Quelus, regele nu vine pentru că
s-a dus să facă un pelerinaj la călugării din pădurea Vincennes, iar ducele de
Anjou lipseşte pentru că este îndrăgostit de vreo femeie pe care poate că am
uitat s-o invit.
— Haida de, răspunse Maugiron, ai văzut mutra pe care o făcea regele
la masă? Este oare aceasta înfăţişarea părintească a unui om care va lua
toiagul ca să facă un pelerinaj? Iar cât despre Ducele de Anjou, absenţa lui
personală, motivată de cauza pe care o spui, i-ar împiedica pe Angevinii lui să
vină? Vezi pe vreunul din ei aici? Priveşte: eclipsă totală, nu este nici chiar
acel lăudăros de Bussy.
— Ei! domnilor, spuse ducele de Brissac clătinând din cap cu
deznădejde, aceasta îmi face impresia unei disgraţii complete. Dar cu ce,
Doamne! casa noastră, totdeauna atât de devotată monarhiei, a putut să
displacă Maiestăţii sale?
Şi bătrânul curtean îşi ridică cu durere ambele braţe spre cer.
Cei tineri se uitau la Saint-Luc şi râdeau, râsete care, departe de a-l
linişti pe mareşal, îl deznădăjduiau.
Tânăra mireasă, stând pe gânduri, se întreba, ca şi tatăl ei, cu ce
putuse Saint-Luc să displacă regelui.
Saint-Luc o ştia şi, tocmai pentru acest lucru, era cel mai puţin liniştit
dintre toţi.
Deodată, la una din cele două uşi prin care se intra în sală fu anunţat
regele.
— Ah! strigă mareşalul cu veselie, acum nu mai mă tem de nimic şi
dacă l-aş fi anunţat şi pe ducele de Anjou, satisfacţia mea ar fi deplină.
— Iar eu, şopti Saint-Luc, mă tem mai mult de regele prezent decât de
cel absent, căci el nu vine decât spre a-mi juca vreo festă; după cum tot
pentru a-mi juca vreun renghi nu vine ducele de Anjou.
Dar, cu toată această cugetare tristă, el nu se repezi mai puţin înaintea
regelui, care îşi părăsise în sfârşit posomorâtu-i costum castaniu şi care
înainta strălucind de mătase, de pene şi de pietre scumpe.
Dar, în clipa când apărea la una din uşi regele Henric al III-lea, un alt
rege Henric al III-ea, absolut la fel cu cel dintâi, îmbrăcat, încălţat, coafat,
frizat şi împodobid la fel, apărea pe uşa din faţă. Astfel încât curtenii,
îndreptaţi o clipă către cel dintâi, se opriră ca valul în faţa unui dig şi se
întoarseră ca un vârtej de la primul la al doilea rege. Henric al III-lea observă
mişcarea şi neavând în faţa lui decât guri deschise, priviri înspăimântate şi
corpuri care se răsuceau într-un picior;
— Ei domnilor, dar ce s-a întâmplat? întrebă el.
Un lung hohot de râs îi răspunse.
Regele, puţin răbdător de felul său şi în clipa aceea puţin dispus la
răbdare, începea să încrunte din sprâncene, când Saint-Luc apropiindu-se de
el:
— Sire, spus el, este Chicot, bufonul vostru şi care s-a îmbrăcat la fel ca
Maiestatea Voastră şi care dă mâna doamnelor spre a-i fi sărutată.
Henric al III -lea începu să râdă. Chicot se bucura la curtea ultimului
Valois de o libertate asemănătoare cu aceea de care se bucurase cu treizeci
de ani mai înainte Triboulet la curtea lui Francisc I şi de care avea să se
bucure, patruzeci de ani mai târziu, Langelay la curtea regelui Ludovic al XIII-
lea.
Aceasta, pentru că Chicot nu era un bufon obişnuit. Înainte de a se
numi Chicot, el se numise De Chicot.
Era un gentilom gascon care, maltratat, după câte se spunea, de către
domnul de Mayenne în urma unei rivalităţi amoroase în care, oricât de simplu
gentilom era, i-o luase înainte acestui prinţ, se refugiase pe lângă Henric al
III-lea şi care plătea cu adevăruri câteodată crude ocrotirea pe care i-o
dăduse urmaşul lui Carol al IX-lea.
— Ei, jupân Chicot, spuse Henric, doi regi aici, e prea mult.
— În cazul acesta, lasă-mă să-mi joc rolul meu de rege după plac şi
joacă tu rolul ducelui de Anjou: poate că vei fi luat drept el şi se vor spune
lucruri care te vor face să afli, nu ceea ce gândeşte el, dar ceea ce face.
— În adevăr, spuse regele privind în jurul lui, fratele meu de Anjou nu a
venit.
— Un motiv mai mult ca să-l înlocuieşti. S-a făcut: eu sunt Henric şi tu
eşti Frangois: eu voi sta pe tron tu vei dansa: voi face pentru tine toate
maimuţărelile coroanei, iar tu, în vremea asta, te vei distra puţin, sărmane
rege!
Privirea regelui se opri asupra lui Saint-Luc.
— Ai dreptate, Chicot, vreau să dansez, spuse el.
— Hotărât lucru, gândi Brissac, mă înşelasem crezându-l pe rege
supărat pe noi. Dimpotrivă, regele este foarte bine dispus.
Şi începu să alerge în dreapta şi-n stânga, felicitând pe fiecare şi mai
ales felicitându-se pe sine de a-şi fi dat fiica după un om care se bucura de o
atât de mare favoare pe lângă Maiestatea Sa.
În acest timp, Saint-Luc se apropiase de soţia lui. Domnişoara de
Brissac nu era o frumuseţe, dar avea nişte ochi negri fermecători, dinţi albi şi
o piele strălucitoare; toate acestea formau ceea ce se poate numi o figură de
spirit.
— Domnule, îi spuse ea soţului ei, mereu preocupată de un singur
gând, ce tot spune lumea că regele este supărat pe mine? De când a venit,
nu încetează de a-mi zimbi.
— Mi se pare că îmi spuneai altfel la întoarcerea de la masă, scumpă
Jeana, căci ţi-era frică atunci de privirea sa.
— Maiestatea Sa era fără îndoială rău dispus atunci, spuse tânăra;
acum .
— Acum, este mai rău, întrerupse Saint-Luc, regele râde cu buzele
strânse. Aş prefera să-mi arate dinţii: Jeana, sărmana mea prietenă, regele ne
pregăteşte vreo surpriză neplăcută. Oh! nu mă privi atât de drăgăstos, te
rog, şi chiar întorce-mi spatele. Iată-l tocmai pe Maugiron care vine spre noi;
reţine-l, nu-i da drumul, fii binevoitoare cu el.
— Ştii dumneata, domnule, spuse Jeana zâmbind, că aceasta este o
ciudată recomandaţie şi dacă aş urma-o întocmai, s-ar putea crede.
— Ah! spuse Saint-Luc cu un suspin, ar fi foarte bine să se creadă
astfel.
Şi întorcând spatele iubitei sale, a cărei mirare era la culme, el se duse
pentru a-i face curte lui Chicot, care îşi juca rolul de rege cu o măreţie din
cele mai hazlii.
În timpul acesta Henric profitând de concediul dat măriei sale, dansa,
dar cu toate astea nu-l pierdea din ochi pe Saint-Luc.
Ba îl chema spre a-i povesti vreo observaţie glumeaţă care,
caraghioasă sau nu, avea prilejul de a-l face pe Saint-Luc să râdă cu hohote.
Ba îi oferea din cutia sa cofeturi şi fructe zaharisite pe care Saint-Luc le găsea
delicioase. În sfârşit, dacă Saint-Luc dispărea o clipă din sala în care se afla
regele pentru a face onorurile altor săli, regele trimitea numaidecât pe
vreuna din rudele sale sau vreun ofiţer ca să-l cheme, şi nu părea mulţumit
decât atunci când îl revedea.
Deodată un zgomot, destul de puternic pentru a fi luat în seamă în
mijlocul acestui tărăboi, izbi urechile lui Henric.
— Ei! ei! spuse el, mi se pare că aud glasul lui Chicot. Auzi, Saint-Luc,
regele se supără.
— Da, Sire, spuse Saint-Luc fără a părea că bagă de seamă aluzia
Maiestăţii Sale, se ceartă cu cineva mi se pare.
— Vezi ce este, spuse regele, şi revino numaidecât să-mi spui.
Saint-Luc se depărtă.
În adevăr, Chicot era acela care striga vorbind pe nas, cum făcea
regele în unele împrejurări:
— Am făcut legi pentru înfrânarea luxului, cu toate acestea însă, dacă
acelea pe care le-am făcut nu sunt de ajuns, voi mai face altele, voi face
atâtea până când vor fi destule; dacă nu vor fi bune, vor fi numeroase cel
puţin. Pe coarnele lui Belzebut, vărul meu, şase paji, domnule de Bussy, e
prea mult!
Şi Chicot, umflându-şi obrajii, îndoindu-şi corpul şi punând mâna în
şold, juca rolul regelui de ai fi crezut că este chiar el.
— Ce tot vorbeşte de Bussy? întrebă regele încruntând din sprâncene.
Saint-Luc, înapoindu-se, era să răspundă regelui, când mulţimea,
dându-se la o parte, lăsă să se vadă şase paji îmbrăcaţi în postavuri cu fire de
aur, acoperiţi de coliere şi purtând pe piept armoariile stăpânului lor, toate
sclipind de pietre scumpe. În urma lor venea un bărbat, tânăr, frumos şi
mândru, care mergea cu fruntea sus, cu privirea obraznică, cu buza
dispreţuitor ridicată în sus şi al cărui costum simplu, de catifea neagră, nu se
potrivea cu hainele bogate ale acelor paji.
— Bussy! spuneau toţi, Bussy d'Amboise!
Şi fiecare alerga înaintea tânărului care pricinuia această gălăgie şi se
da la o parte pentru a-l lăsa să treacă.
Maugiron, Schomberg şi Quelus luaseră loc alături de rege, ca pentru a­
l apăra.
— Ia uitaţi-vă! spuse cel dintâi, făcând aluzie la prezenţa neaşteptată a
lui Bussy şi la lipsa ducelui de Alegon, căruia îi aparţinea Bussy; vedeţi, a
venit valetul, dar stăpânul nu se vede.
— Răbdare, răspunse Quelus, înaintea valetului erau valeţii valetului,
stăpânul vine poate în urma stăpânului primilor valeţi.
— Vezi, Saint-Luc, spuse Schomberg, cel mai tânăr dintre favoriţii
regelui şi cu toate astea unul din cei mai viteji, ştii tu că domnul de Bussy nu-
ţi face cinste deloc? Uită-te numai la tunica lui cea neagră: la naiba! este
oare aceasta o haină de nuntă?
— Nu, spuse Quelus, ci este o haină de înmormântare.
— Ah! şopti Henric, de ce nu este a sa şi de ce nu-şi poartă mai
dinainte propriul său doliu.
— Afară de aceasta, Saint-Luc spuse Maugiron, domnul de Anjou nu îl
urmează pe Bussy. Nu cumva eşti disgraţiat şi din această parte?
Acest şi îl atinse pe Saint-Luc la inimă.
— Dar pentru ce l-ar urma pe Bussy? răspunse Quelus. Nu vă mai
aduceţi aminte că atunci când Maiestatea sa îi făcu cinstea de a întreba pe
domnul de Bussy dacă vroia să fie al său, domnul de Bussy îi trimise răspuns
că, fiind din casa de Clermont, nu avea nevoie să fie al nimănui şi se
mulţumea pur şi simplu să fie al său personal, fiind sigur că el ar fi un prinţ
mai bun decât oricare altul pe lume.
Regele încruntă din spâncene şi îşi muşcă mustaţa.
— Totuşi, cu toate cele ce spui, reluă Maugiron el stă bine cu domnul de
Anjou, mi se pare.
— Atunci, răspunse flegmatic Quelus, înseamnă că domnul de Anjou
este mai mare senior decât regele nostru.
Această observaţie era cea mai cumplită ce s-ar fi putut face în faţa lui
Henric, care urâse totdeauna în mod frăţesc pe ducele de Anjou.
Astfel, cu toate că nu răspunse nici cel mai mic cuvânt, fu văzut
îngălbenindu-se.
— Haideţi, haideţi, domnilor, îndrăzni tremurând Saint-Luc, puţină milă
pentru oaspeţii mei, nu-mi stricaţi ziua de nuntă.
Aceste cuvinte ale lui Saint-Luc readuseră probabil pe Henric la o altă
ordine de idei.
— Da, spuse el, să nu stricăm ziua de nuntă a lui Saint-Luc, domnilor.
Şi el rosti aceste cuvinte răsucindu-şi mustaţa cu un aer batjocoritor
care nu-i scăpă tânărului însurăţel.
— Ia te uită, strigă Schomberg, Bussy este oare aliat cu Brissac acum?
— Pentru ce? spuse Maugiron.
— Pentru că văd că Saint-Luc îl apără. Ce dracu! în lumea aceasta atât
de sărmană unde ai destul să te aperi pe tine, nu-ţi aperi, mi se pare, decât
rudele, aliaţii şi prietenii.
— Domnilor, spuse Saint-Luc, domnul de Bussy nu-mi este nici aliat,
nici prieten, nici rudă, Bussy este oaspetele meu.
Regele aruncă o privire furioasă lui Saint-Luc.
— Şi de altfel, se grăbi să spună acesta, fulgerat de privirea regelui, nu­
l apăr câtuşi de puţin.
Bussy se apropiase cu gravitate înapoia pajilor şi se pregătea să-l
salute pe rege, când Chicot, jignit că se dă altora decât lui întâietatea
respectului, strigă:
— Ei, e i!. Bussy, Bussy d'Amboise, Ludovic de Clermont, conte de
Bussy, pentru că trebuie neapărat să ţi se dea toate titlurile ca să recunoşti
că ţie ţi se vorbeşte, nu vezi pe adevăratul Henric, nu-l deosebeşti pe rege de
bufon? Acela către care te îndrepţi este Chicot, este nebunul meu, bufonul
meu, acela care face atâtea prostii încât uneori îmi vine să leşin de râs.
Bussy îşi continua drumul, se găsea în faţa lui Henric, înaintea cărui era
să se încline, când Henric îi spuse:
— Nu auzi, domnule de Bussy? Eşti chemat.
Şi în mijlocul hohotelor de râs ale favoriţilor săi, el întoarse spatele
tânărului căpitan.
Bussy se înroşi de mânie; dar, înfrângându-şi prima mişcare, se prefăcu
că ia în serios observaţia regelui şi fără să pară că a auzit hohotele lui
Quelus, Schomberg şi Maugiron, fără să pară că a văzut zâmbetul lor
obraznic, se întoarse spre Chicot:
— Ah! iertare, Sire, spuse el, sunt unii regi care seamănă atât de mult
cu nişte bufoni, încât mă veţi scuza, nădăjduiesc, de a fi luat pe bufonul
vostru drept un rege.
— Cum! murmură Henric întorcându-se, ce tot spune?
— Nimic, Sire, spuse Saint-Luc, care părea că pentru tot timpul acestei
nopţi primise de la Dumnezeu sarcina de împăciuitor, nimic, absolut nimic.
— Orişicum! jupân Bussy, spuse Chicot, ridicându-se pe vârful
picioarelor cum făcea regele când voia să-şi dea mai multă măreţie, este
ceva de neiertat!
— Sire, răspunse Bussy, iertaţi-mă, eram preocupat.
— De pajii dumitale, domnule? spuse Chicot cu veselie. Te ruinezi cu
atâţia paji şi la naiba! Înseamnă că încalci prerogativele noastre.
— Cum aşa? spuse Bussy, care înţelegea că linguşindu-l pe bufon rolul
cel rău avea să fie pentru rege. Rog pe Maiestatea voastră să se explice şi,
dacă într-adevăr am greşit, ei bine: voi mărturisi acest lucru cu toată
umilinţa.
— Postav cu fireturi de aur la aceşti bădărani, spuse Chicot arătând pe
paji cu degetul, pe când dumneata, un gentilom, un colonel, un Clermont,
aproape un prinţ, eşti îmbrăcat într-o simplă catifea neagră!
— Sire, spuse Bussy întorcându-se către favoriţii regelui, aceasta
însemnă că atunci când trăim într-o vreme în care bădăranii sunt îmbrăcaţi ca
nişte prinţi, cred că este de bun gust pentru prinţi, ca să se deosebească de
ei, să se îmbrace ca nişte bădărani.
Şi aruncă tinerilor favoriţi, strălucitori de podoabe, zâmbetul obraznic
cu care îi dăruise cu o clipă mai înainte.
Henric îşi văzu favoriţii îngălbenind de mânie şi părând că nu aşteaptă
decât un cuvânt de la stăpânul lor pentru a se arunca asupra lui Bussy.
Quelus, cel mai înfuriat dintre toţi împotriva acestui gentilom, avea mâna pe
garda spadei.
— Nu cumva pentru mine şi ai mei spui dumneata aceste lucruri? strigă
Chicot care, însuşindu-şi locul regelui, răspunse ceea ce ar fi trebuit să
răspundă Henric.
Şi bufonul luă, spunând aceste cuvinte, o ţinută de lăudăros atât de
întărâtată, încât jumătate din sală izbucni în râs. Cealaltă jumătate nu râse, şi
aceasta era foarte simplu: jumătatea care rădeaa, râdea de cealaltă
jumătate.
În timpul acesta trei prieteni de-ai lui Bussy, presupunând că avea să
fie poate vreo încăierare, veniseră să se aşeze lângă el. Aceştia erau Charles
Balzac d'Entragues, căruia i se spunea de obicei Antraguet; Frangois d'Audie,
viconte de Ribeirac şi Livarot.
Văzând aceste începuturi de ceartă, Saint-Luc ghici că Bussy venise din
partea prinţului pentru a aduce vreun scandal sau pentru a adresa vreo
provocare. El tremură mai tare ca niciodată, căci se simţea prins între urile
arzătoare a doi duşmani puternici care alesese casa lui drept câmp de
bătălie.
El alergă la Quelus, care părea cel mai întărâtat dintre toţi şi punând
mâna pe garda spadei tânărului:
— Pentru Dumnezeu, îi spuse el, prietene, linişteşte-te şi să aşteptăm.
— Ei, la naiba! linişteşte-te tu, strigă el. Pumnul acestui mojic te atinge
şi pe tine la fel ca pe mine: cine spune ceva împotriva unuia din noi o spune
împotriva tuturor şi cine spune ceva împotriva noastră a tuturor, îl atinge pe
rege.
— Quelus, spuse Saint-Luc, gândeşte-te la ducele de Anjou, care se află
înapoia lui Bussy, cu atât mai mult la pândă cu cât lipseşte, cu atât mai de
temut cu cât nu se vede. Presupun că nu-mi faci ruşinea să crezi că mi-e frică
de valet, ci de stăpân.
— Ei, la naiba! strigă Quelus, de ce te poţi teme când aparţii regelui
Franţei? dacă ne vom pune în primejdie pentru el, regele Franţei ne va apăra.
— Pe tine, da! dar pe mine? spuse jalnic Saint-Luc.
— Ah! Doamne! spuse Quelus, la ce dracu te-ai mai însurat şi tu când
ştiai cât de gelos este regele în prieteniile sale.
— Bun! îşi zise Saint-Luc, fiecare se gândeşte la el; să nu ne uităm deci
pe noi şi pentru că vreau să trăiesc liniştit cel puţin în primele cincisprezece
zile de căsnicie, să încercăm să ne facem un prieten din domnul de Anjou.
Şi cu aceste gânduri, părăsi pe Quelus şi se îndreptă spre Bussy.
După obraznica-i apostrofă, Bussy ridicase capul şi-şi plimbase privirile
prin toată sala, ciulind urechile pentru a prinde vreo obrăznicie în schimbul
aceleia pe care o aruncase. Dar toate frunţile se întoarseră, toate gurile
rămaseră mute: unii se temeau să aprobe în faţa regelui, alţii să dezaprobe în
faţa lui Bussy.
Aceasta din urmă, văzând pe Saint-Luc că se apropie, crezu în sfârşit că
a găsit ceea ce căuta.
— Domnule, spuse Bussy, oare la ceea ce am spus adineaori, datorez
cinstea convorbirii pe care păreţi a o dori?
— La ceea ce aţi spus adineaori? întrebă Saint-Luc cu un aer dintre cele
mai binevoitoare; dar ce aţi spus? Eu, nu am auzit nimic. Nu, v-am văzut şi
doream să am plăcerea să vă salut şi să vă mulţumesc, salutându-vă, de
cinstea pe care o face prezenţa dumneavoastră casei mele.
Bussy era un om superior din toate punctele de vedere: viteaz până la
nebunie; dar literat, spiritual şi om de viaţă, el cunoştea curajul lui Saint-Luc
şi în această clipă susceptibilitatea omului delicat. Faţă de oricare altul şi-ar fi
repetat fraza, adică provocarea; dar el se mulţumi să-l salute politicos pe
Saint-Luc şi să răspundă câteva cuvinte frumoase la complimentul făcut.
— Oh! oh! spuse Henric văzându-l pe Saint-Luc lângă Bussy, mi se pare
că tânărul meu cocoş s-a dus să-l dojenească pe fanfaron. Bine a făcut, dar
nu vreau să mi-l omoare. Du-te şi vezi, Quelus, ai un cap prea înflăcărat. Du-
te tu, Maugiron.
— Ce i-ai spus acestui înfumurat de Bussy? întrebă regele.
— Eu, Sire?
— Da, tu.
— I-am spus bună seara, făcu Saint-Luc.
— Ah! ah! atâta tot? bombăni regele.
Saint-Luc băgă de seamă că făcuse o prostie.
— I-am spus bună seara, reluă el, adăugând că voi avea cinstea să-i zic
bună ziua, mâine dimineaţă.
— Bun! făcu Henric, mă îndoiam; om încăpăţânat.
— Însă o rog pe graţioasa Voastră Maiestate să-mi păstreze secretul,
adăugă Saint-Luc prefăcându-se că vorbeşte încet.
— Ei, drace! făcu Henric al III-lea, nu-ţi spun acest lucru ca să te
stingheresc. Desigur că, dacă ai putea să mă scapi de el, fără nici o
zgârietură din partea ta .
Favoriţii schimbară între ei o privire repede pe care Henric se prefăcu
că nu a băgat-o în seamă.
— Căci la urma urmelor, continuă regele, caraghiosul este de o
obrăznicie.
— Da, da, spuse Saint-Luc. Totuşi într-o zi sau alta, fiţi liniştit, Sire, îşi va
găsi naşul.
— Ei! făcu regele clătinând capul de sus în jos, mânuieşte grozav
spada! De ce nu l-o muşca vreun câine turbat! Ne-ar scăpa mai uşor de el.
Şi aruncă o privire piezişă lui Bussy, care, însoţit de cei trei prieteni ai
săi, se ducea şi venea, izbind şi bătându-şi joc de toţi aceia pe care îi ştia cei
mai mari duşmani ai ducelui de Anjou şi care, prin urmare, erau cei mai mari
prieteni ai regelui.
— La naiba! strigă Chicot, nu te purta aspru cu favoriţii mei gentilomi,
jupân Bussy, căci mânuiesc spada, aşa rege cum sunt, nici mai mult nici mai
puţin ca şi când aş fi bufon.
— Ah! caraghiosul! murmură Henric; pe cuvântul meu, aici a nimerit-o
bine.
— Dacă mai continuă cu asemenea glume, îl voi pedepsi pe Chicot,
Sire, spuse Maugiron.
— Nu te mai osteni, Maugiron; Chicot este gentilom şi foarte supărăcios
când e vorba de onoare. De altfel, nu el merită să fie cel mai pedepsit căci nu
este el cel mai obraznic.
De data aceasta nu se mai putea înşela; Quelus îi făcu semn lui d'O şi
lui d'Epernon care, ocupaţi în altă parte, nu luaseră deloc parte la cele
petrecute.
— Domnilor, spuse Quelus chemându-i de o parte, veniţi la sfat; tu,
Saint-Luc, vorbeşte cu regele şi termină cu împăcarea pe care ai început-o
atât de bine, după cât mi se pare.
Lui Saint-Luc îi conveni acest din urmă rol şi se apropie de rege şi de
Chiocot care se certau.
În acest timp, Quelus îi ducea pe cei patru prieteni lângă pervazul unei
ferestre.
— Ei bine? întrebă d'Epernon, să vedem, ce vrei să ne spui? Începusem
să-i fac curte soţiei lui Joyeuse şi îţi atrag atenţia că dacă povestirea ta nu va
fi din cele mai interesante, nu te iert.
— Vreau să vă spun, domnilor, răspunse Quelus, că după bal plec
imediat la vânătoare.
— Bun, spuse d'O, la ce vânătoare?
— La vânătoare de mistreţi.
— Ce năzbâtie îţi trece prin cap, ca să te duci, pe frigul acesta, pentru a
fi spintecat în vreun tufiş!
— Ce are a face! mă duc.
— Singur?
— Nu, cu Maugiron şi Schomerg. Vânăm pentru rege.
— Ah! da, înţeleg spuseră împreună Maugiron şi Schomberg.
— Regele vrea să i se servească mâine la prânz o căpăţână de mistreţ.
— Cu gâtul răsucit după moda italiană, spuse Maugiron, făcând aluzie
la gulerul simplu lăsat în jos pe care, în opoziţie cu gulerele încreţite ale
favoriţilor, îl purta Bussy.
— A! a! spuse d'Epernon, bun! atunci înţeleg.
— Dar despre ce este vorba? întrebă d'O; eu nu înţeleg câtuşi de puţin.
— Ei, priveşte în jurul tău, dragul meu.
— Bun! privesc.
— Este cineva aici care ţi-a râs în nas?
— Bussy, mi se pare.
— Ei bine! nu ţi se pare că acesta este un mistreţ a cărui căpăţână ar fi
plăcută regelui?
— Crezi că regele., spuse d'O.
— Chiar el o cere, răspunse Quelus.
— Ei bine, fie! La vânătoare; dar cum vom vâna?
— Stând la pândă, e mai sigur.
Bussy observă convorbirea şi bănuind că este vorba de el, se apropie
rânjind împreună cu prietenii săi.