Table Of ContentALISTAIR MACLEAN
Teroare la Amsterdam
Pentru David şi Judy
«În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o
bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit
de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al
Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au
arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti
părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte
îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că
paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături.
Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de
arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată,
încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de
Armata Statelor Unite.
Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor.
Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte
pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata
Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor
militare.
În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte
amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost
făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a
presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata
Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise
să reducă la tăcere presa.»
Prolog
La prima vedere, cele două incidente ciudat de asemănătoare - deşi
amândouă s-au petrecut în noaptea de 3 februarie şi amândouă au avut
ca obiect instalaţiile unor depozite de muniţii de război - nu părea să aibă
vreo legătură între ele.
Întâmplarea de la De Doorns, din Olanda, a fost misterioasă,
spectaculoasă şi tragică, cea de la Metnitz, din Germania - cu mult mai
puţin enigmatică, total lipsită de orice element spectaculos şi oarecum
comică.
Trei soldaţi erau de gardă la depozitul olandez de muniţii, instalat
într-un buncăr de beton la un kilometru şi jumătate nord de satul De
Doorns, când, pe la unu şi jumătate dimineaţa, singurii doi cetăţeni treji
din sat au raportat că au auzit zgomote în surdină ale unor focuri de
automat. Ulterior, s-a stabilit că paznicii purtau automate. Zgomotele au
fost urmate imediat de o uriaşă explozie în lanţ, care, după cum s-a
descoperit mai târziu, a săpat în pământ un crater lat de şaizeci de metri
şi adânc de doisprezece.
O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a înregistrat
nici o pierdere de vieţi omeneşti.
S-a presupus că paznicii trăseseră în nişte inoportuni şi că un glonţ
rătăcit făcuse să se producă detonaţia. Totuşi, nu s-a descoperit nici o
urmă, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.
În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o
bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit
de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al
Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au
arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti
părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte
îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că
paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături.
Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de
arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată
încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de
Armata Statelor Unite.
Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor.
Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte
pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata
Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor
militare.
În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte
amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost
făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a
presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata
Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise
să reducă la tăcere presa.
CAPITOLUL 1
– E clar că este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip înalt, subţire,
smead şi ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer
într-adevăr sumbru şi, în condiţiile date, avea toate motivele să arate şi să
vorbească astfel.
– Iresponsabilitate. Un om trebuie să fie nebun, dement, ca să ducă la
îndeplinire o sarcină hazardată, lipsită de logică şi iresponsabilă ca asta.
La fel ca şi profesorul cu alură de călugăr căruia-i semăna atât de
bine, de Jong avea tendinţa de a se exprima cu o precizie care mergea
până la pedanterie şi, aşa cum se întâmpla în cazul de faţă, avea o
slăbiciune pentru tautologia pompoasă.
– Un nebun.
– Punctul dumneavoastră de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul
van de Graaf, un bărbat neobişnuit de lat în umeri, de înălţime mijlocie,
cu faţa bronzată brăzdată de riduri, impunea prin aerul său
imperturbabil şi o autoritate de necontestat, care-i stăteau bine şefului
poliţiei din capitala unei naţiuni.
– Pot să înţeleg o asemenea faptă şi să fiu de acord cu ea, dar numai
până la un anumit punct, continuă el. Înţeleg ce simţi dumneata,
prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din
Europa…
– Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong
vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gândurile în altă parte. Era.
– Şi va mai fi. Criminalul care a comis această faptă este, în mod
evident, anormal psihic. Dar asta nu înseamnă neapărat că e nebun cu
acte-n regulă. Poate că-i eşti antipatic, poate că are ceva împotriva
dumitale. Poate c-a lucrat cândva la aeroport şi-a fost dat afară de
vreunul dintre şefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i
s-a părut perfect valabil, dar cu care funcţionarul concediat n-a fost de
acord. Poate că e un cetăţean care locuieşte prin apropiere, să spunem,
într-o suburbie a Amsterdamului sau între Amsterdam şi Aalsmeer, care
consideră poluarea sonoră provocată de manevrele avioanelor de-a
dreptul insuportabilă. Poate că e un ecologist care-şi exprimă în modul
ăsta violent dezaprobarea faţă de poluarea provocată de avioane. Iar
poluarea nu poate fi negată. După cum bine ştii, ţara noastră nu duce
câtuşi de puţin lipsă de ecologişti pasionaţi. Sau poate că nu e de acord
cu politica guvernului nostru. De Graaf îşi trecu o mână prin părul său
des, grizonat:
– Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atât de normal ca
oricare dintre noi.
– Poate că ar fi bine să vă mai uitaţi o dată, domnule colonel, spuse
de Jong.
Mâinile i se încleştau şi i se descleştau întruna şi era scuturat de un
tremur violent. Aceste două reacţii erau involuntare, dar aveau motivaţii
diferite. Cea dintâi denota o intensă reacţie de frustrare şi de furie; cea de
a doua se datora faptului că, atunci când un vânt rece ca gheaţa,
provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din direcţia est-nord-est,
acoperişul clădirii principale a aeroportului Schiphol era ca şi inexistent.
– Tot atât de normal ca dumneavoastră şi ca mine? Oare
dumneavoastră sau eu am putea fi responsabili pentru această… această
atrocitate? Priviţi, domnule colonel, priviţi numai.
De Graaf privi. Se gândi că, dacă el ar fi fost directorul aeroportului,
o asemenea privelişte n-ar prea fi fost de natură să-i bucure inima.
Aeroportul Schiphol dispăruse pur şi simplu; locul său fusese luat de un
lac vălurit, ce se-ntindea cât vedeai cu ochii. Sursa acestei inundaţii
masive era cât se poate de uşor de identificat: lângă recipientele uriaşe
pentru depozitarea combustibilului, în imediata apropiere a perimetrului
aeroportului, apăruse o fisură largă în peretele sudic al canalului:
reziduurile, pietrele şi noroiul împrăştiate de-a lungul părţii superioare a
peretelui, de ambele părţi ale spărturii, indicau fără putinţă de îndoială
că aceasta, nu se putea datora în nici un caz vreunei cauze naturale sau
spontane.
Efectul acestei uriaşe scurgeri de apă fusese devastator. Deşi
inundate la parter şi subsol, clădirile propriu-zise ale aeroportului
rămăseseră intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice şi
electronice ultrasensibile erau însă considerabile, iar înlocuirea lor va
costa, fără nici o îndoială, milioane de guldeni. Totuşi, structura de
rezistenţă a clădirilor nu fusese afectată. Aeroportul Schiphol este o
construcţie foarte solidă, iar temeliile sale sunt de neclintit.
Din păcate, atunci când nu funcţionează în mediul lor natural,
echipamentele de zbor devin nişte maşinării foarte sensibile şi, fireşte, nu
sunt prevăzute cu nici un mijloc de ancorare la sol. O privire rapidă
aruncată de De Graaf de jur-împrejur demonstra că lucrul acesta era, din
nenorocire, cât se poate de evident. Avioanele mici alunecaseră aiurea
spre nord. Unele din ele încă pluteau fără ţintă prin preajmă. Despre
unele se ştia că s-au scufundat şi nici nu se mai văd. Două aeronave cu
coadă, ce ieşeau la suprafaţa apei, trebuie să fi fost avioane cu un singur
motor, împinse drept în bot de greutatea propriilor motoare. Şi câteva
avioane de pasageri, cu două motoare, 737 şi DC9, ca şi câteva cu trei
motoare, Trident, 3 şi 727, se mişcaseră din locul de staţionare, iar acum
erau împrăştiate pe pistă, cu boturile îndreptate în toate direcţiile. Două
erau răsturnate într-o rână, iar alte două erau parţial scufundate; nu li se
mai vedea decât, pe ici pe colo, partea superioară, părţile inferioare fiind
sub apă. Avioanele mari, 747, Trei stele, DC 10, erau încă ancorate în
locurile lor de parcare, ţinute pe loc exclusiv de greutatea lor masivă. Cu
rezervoarele pline, ele puteau cântări între două şi patru sute de tone. Cu
toate acestea, două dintre ele căzuseră pe-o parte, probabil pentru că
părţile lor inferioare, aflate la o oarecare distanţă de ţâşnirea aceea uriaşă
de apă, se prăbuşiseră. Nu trebuia să fii inginer aeronautic ca să-ţi dai
seama că ambelor avioane trebuia să li se pună cruce. Aripile interioare
se rupseseră aproape total şi porneau în sus într-un unghi de aproape
douăzeci de grade. Nu era vizibilă decât baza aripilor superioare. O
asemenea poziţie nu se putea explica decât în cazul în care ambele aripi
s-au rupt longitudinal, de jos în sus.
Plutind la suprafaţa apei mai multe sute de yarzi, de-a lungul unei
piste de decolare, partea inferioară a unui avion indica locul în care un
Fokker Friendship încercase zadarnic să evite puhoiul de ape, accelerând
pentru a decola. Era posibil ca pilotul să nu fi văzut apropierea viiturii.
Posibil, dar improbabil. Era mai probabil să le fi văzut, să fi înţeles
imediat că, oricum ar fi evoluat lucrurile, n-avea nimic de pierdut dacă ar
fi continuat accelerarea - chiar dacă n-ar fi reuşit să atingă viteza necesară
decolării înainte de a fi prins de inundaţie. Conform observatorilor, nu se
punea problema ca avionul său să fi fost înghiţit de ape în vreuna din
etapele iniţiale. La început, întreaga pistă era măturată doar de un inch
sau doi de apă, destulă totuşi pentru a duce la distrugere un hidroavion
Fokker.
Maşinile şi camioanele aeroportului se scufundaseră pur şi simplu
sub puhoi. Singurele rămăşiţe ale unor vehicule pe roţi erau cele trei sau
patru scări mobile pentru avioane, care ieşeau la suprafaţa apei, precum
şi partea superioară a unui rezervor. Până şi capetele a două tunele de
debarcare se scufundaseră dezolant în apele mâloase.
De Graaf suspină, clătină din cap şi se întoarse spre de Jong, care-şi
privea cu ochii goi aeroportul devastat, de parcă încă n-ar fi reuşit să
înţeleagă grozăvia celor întâmplate.
– E ceva în ce spui dumneata, Jon. Dumneata şi cu mine suntem
zdraveni la cap, sau cel puţin aşa înclină să creadă lumea, şi n-ar fi
posibil ca unii ca noi să fie răspunzători pentru un dezastru atât de
îngrozitor. Dar asta nu înseamnă că ticălosul responsabil pentru
catastrofa asta e neapărat nebun. N-am nici o îndoială că vom descoperi,
fie datorită eforturilor noastre proprii, fie pentru că va catadicsi să ne
informeze chiar el, că a avut un motiv foarte temeinic să facă ce a făcut.
N-ar fi trebuit să folosesc cuvântul "inutil", iar dumneata n-ar fi trebuit să
foloseşti cuvântul "iresponsabil" sau "lipsit de sens". Crima asta nu este o
acţiune întâmplătoare, arbitrară, făcută sub impulsul momentului de un
nebun scăpat de la balamuc. E o acţiune deliberată, menită să producă un
efect scontat.
Cu mare greutate, ca şi cum ar fi făcut un uriaş efort de voinţă, de
Jong reuşi să-şi smulgă privirea de pe aerodromul inundat.
– Un efect? Singurul efect pe care l-a produs asupra mea e o insultă
îngrozitoare. Despre ce alte efecte ar mai putea fi vorba? Aveţi vreo
sugestie în acest sens?
– Nici una. N-am avut timp să mă gândesc la asta. Nu uita că de-abia
am ajuns aici. Fireşte, fireşte, ştiam încă de ieri că suntem ameninţaţi cu
aşa ceva, dar, la fel ca şi toţi ceilalţi, am considerat o asemenea idee mult
prea dementă ca să merite măcar s-o iei în seamă. Dar am două sugestii:
nu cred că vom ajunge la vreun rezultat dacă vom continua să ne holbăm
la lacul Schiphol şi că nu vom ajuta pe nimeni cu nimic lălăindu-ne pe
aici şi riscând să ne îmbolnăvim de pneumonie.
Scurta privire îndurerată pe care i-o aruncă de Jong arăta clar ce
gândea el despre expresia "Lacul Schiphol"; totuşi nu făcu nici un
comentariu.
Cantina personalului, aflată pe acoperişul cel mai înalt al
aeroportului, putea fi considerată un loc mai bun, în sensul că acolo nu
bătea vântul; totuşi, în ciuda acestui fapt, nu era cu mult mai cald. În
mod inevitabil, toate instalaţiile de încălzire electrică făcuseră
scurtcircuit, iar radiatoarele cu butan care fuseseră aduse între timp nu
prea reuşeau să încălzească atmosfera îngheţată. Noroc cu cantitatea
mare de cafea fierbinte. Deşi, ceva mai substanţial n-ar fi stricat, gândi de
Graaf; pe de altă parte, pe aceia dintre ofiţeri care aveau o înclinaţie
pentru şnaps sau jonge jenever prezenţa directorului aeroportului îi
inhiba cu certitudine. După cum o indica şi figura sa ascetică, de Jong era
un antialcoolic înrăit, lucru de-a dreptul rar în Olanda. Nu se lăuda
niciodată cu asta, nimeni nu-l auzise vreodată măcar pomenind ceva în
acest sens, totuşi, nu se ştie cum, dar nimeni nu bea nimic altceva decât
ceai sau cafea ori de câte ori de Jong era prin preajmă.
De Graaf spuse:
– Să trecem pe scurt în revistă ce ştim. Trebuie să fim concişi pentru
că, fir-ar să fie, ştim cam totul. Ieri după amiază s-au primit trei mesaje
identice: unul a apărut în ziar, altul a fost trimis conducerii aeroportului -
mai exact, domnului de Jong - şi altul la Rijkswaterstaat de la Ministerul
Transporturilor şi Lucrărilor Publice.
Făcu o scurtă pauză şi privi peste masă spre un bărbat corpolent, cu
barbă neagră, ce polua placid atmosfera cu fumul pe care-l scotea din
ceea ce părea a fi o pipă foarte veche.
– Ah! Desigur. Uitasem de domnul inginer van der Kuur,
responsabilul adjunct al proiectelor de la Rijkswaterstaat. Cât timp ne va
lua să înlăturăm toată debandada asta?
Van der Kuur îşi scoase pipa din gură.
– Am şi început s-o înlăturăm. Astupăm cu tablă fisura din canal.
Fireşte că e numai o măsură temporară, dar, pentru moment, ajunge. Şi
apoi - ei bine, la urma urmei, avem pompele cele mai mari din lume. E o
chestiune de rutină.
– Cât va dura?
– Treizeci şi şase de ore. În exterior.
Calmul şi lipsa de afectare cu care vorbea van der Kuur aveau un
efect liniştitor.
– Bineînţeles, cu condiţia să fim cât de cât ajutaţi de echipajele
barjelor şi de proprietarii ale căror bărci zac, pentru moment, în noroiul
de pe fundul canalului. Bărcile care se află la suprafaţa apei nu creează
probleme. Cele care s-au răsturnat pe-o parte s-ar putea însă umple cu
uşurinţă. Dar aed că proprietarii lor îşi cunosc interesul şi deci vor
coopera cu noi.
De Graaf spuse:
– S-a înregistrat vreo pierdere de vieţi omeneşti în timpul
accidentului? A fost cineva rănit?
– Unul dintre inspectori mi-a raportat că foarte multora dintre
membrii echipajelor de salvare le-a crescut tensiunea în mod
considerabil. În afară de asta, nimeni n-a fost rănit, nimeni n-a suferit.
– Mulţumesc. Mesajele au venit de la un bărbat sau de la un grup
care semna FFF. Nu s-a explicat ce reprezintă aceste iniţiale. S-a spus că
intenţia era de a demonstra că pot inunda orice parte a ţării, în orice
moment, doar aruncând în aer un baraj plasat strategic. În consecinţă, au
vrut să facă o demonstraţie la scară redusă, care urma să nu pună pe
nimeni în pericol şi să creeze cât mai puţine necazuri.
– Cât mai puţine necazuri! La scară redusă! De Jong îşi reîncleştă
