NOTE DE CURS DREPT PENAL

116 Pages·2014·1.33 MB·Romanian

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
(Ciclul I)

AUTORI:
Alexandru Mariț
dr. în drept, conf. univ.
Svetlana Prodan
doctor în drept, lector superior
Boris Lichii
dr. în drept, lector superior
Sergiu Mîțu
mg. în drept, lector univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

1
I. PRELIMINARII
Profundele transformări social-economice pe care societatea le-a cunoscut în evoluţia sa au marcat, cum
era şi firesc, în mod direct şi evoluţia dreptului. O tendinţă în planul evoluţiei dreptului a fost şi este apariţia
unor norme şi instituţii noi în cadrul ramurilor de drept ce formează sistemul dreptului. Dreptul penal, la
rândul său, a fost şi el marcat de schimbările produse în realitatea socială. Ţinând seama de faptul că prin
intermediul normelor, dreptul penal protejează în modul cel mai eficace ordinea de drept şi, pe cale de
consecinţă, ordinea socială, se recunoaşte că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului unitar
mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori sociale.
În acest sens, problema standardizării învăţământului universitar se înscrie în contextul eficientizării
învăţământului ca sistem şi ca proces. Astăzi investiţia în învăţământ este una dintre cele mai importante. În
astfel de condiţii, standartizarea învăţământului devine o necesitate, fapt impus atât de particularităţile
funcţionării sistemului de învăţământ în cadrul societăţii, cât şi de condiţiile integrării internaţionale a ţării
noastre.
În acest context, curriculumul universitar presupune o echilibrare a planurilor şi programenlor de
învăţământ, obţinerea unor rezultate adecvate cerinţelor zilei de azi şi tendinţelor dezvoltării social-
economice. Curriculumul universitar este o premisă a asigurării calităţii procesului de învăţământ.
Curiculumul la disciplina Drept penal (Partea Generală) reprezintă un aspect inovator al învăţământului
universitar. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate: cunoaştere,
aplicare, integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei
conceptuale în domeniul Dreptului penal (Partea Generală). Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice
disciplinei Drept penal (Partea Generală), dezvoltarea capacităţilor. Integrarea presupune formarea capacităţii
de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de
problemă, rezolvarea unor sarcini cu un grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă
de diverse activităţi. Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la
disciplina Drept penal (Partea Generală), formată prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare.
Astfel conceput, notelor de curs reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline universitare, prezentându-
se studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu.

Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§1. Definiţia dreptului penal
§2.Obiectul dreptului penal
§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
§4. Sarcinile dreptului penal
§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
§6. Principiile dreptului penal
§7. Izvoarele dreptului penal
§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
§9. Știința dreptului penal

§1. Definiţia dreptului penal
Lupta împotriva infracţionalităţii se duce, în principal, prin prevenire şi, în secundar, prin combatere.
Autorii francezi1 definesc dreptul penal ca fiind acea ramură a dreptului care determină anumite fapte sau
omisiuni considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile2, sunt autorii care afirmă că dreptul penal are ca
obiect incriminarea şi sancţionarea acelor acţiuni sau inacţiuni ce sunt de natură a crea o tulburare în
societate.
Se mai susţine3 că dreptul penal este sinonim cu legislaţia penală.
Ca o sinteză considerăm că dreptul penal constituie acea ramură de drept ce face parte din sistemul de
drept care este formată dintr-o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre stat şi infractor
care apar eminamente din momentul săvârşirii unei fapte social periculoase considerată drept infracţiune şi
care se mai rezumă la întreaga ordine de drept împotriva atentatelor criminale.

§2.Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie4 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor, a
faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspun d e r e p e n a l ă a a c e s t u i a d i n u r m ă p rin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
1 Jean Larguier, op.cit p.138
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
2 G.Levasseur şi G.Stefani, op.cit. p.89
-3 G.Betftuionl, coţpi.a c ipt. rpe. v18e ntiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere5. 2
Ref eritor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare ca
urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur
4 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18
5 Ibidem p.18
6 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14
7 V. Dongoroz, op.cit. p.88
8 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14
9 M. Zolyneak, op. cit. p.8
10 A. Ungureanu, op. cit. p.7
3
§2. Obiectul de reglementare a ramurii dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie11 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor,
a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere12.
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
- Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare
ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur
sancţionator)13.
Legea penală îndeplineşte o funcţie normativă, neconflictuală, adică de recomandare şi pretindere a unei
anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de conţinutul prevederilor, când obligaţia legală este
respectată de către destinatarii legii penale în care se naşte un raport juridic de conformare. Acest raport
constituie dreptul societăţii de a i se conforma şi unul conflictual care constă în dreptul societăţii de a trage la
răspundere şi a sancţiona făptuitorul precum şi obligaţia corelativă de a se supune rigorilor legii penale14.
Rolul dreptului penal este unul social, de apărare împotriva criminalităţii ce constituie, de fapt, şi o
obligaţie cu caracter complex preventiv-educativă şi, în caz de nerespectare a legii penale, acea de
constrângere în urma aplicării pedepsei15.
Aşadar, specificul relaţiilor de drept penal se materializează în următoarele forme sau aspecte:
Relaţiile sociale de conformare(cooperare), de respectare a prevederilor normelor penale (adeziune dorită
şi voluntară), în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul lor îl constituie
relaţiile de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au
încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice născute din faptele
săvârşite16.
Relaţii sociale de conflict (contradicţie) sunt relaţiile sociale ce se nasc între stat şi infractor prin
săvârşirea unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele penale şi
a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din fapta penală săvârşită17.

§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
Scopul dreptului penal este redat în art.1 al Codului penal şi anume: ―De a ocroti viaţa şi sănătatea
persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, orînduirea de stat, sistemul politic şi economic,
precum şi întreaga ordine de drept de orice atentat criminal‖.
Ca urmare a dezvoltării relaţiilor de proprietate, de finanţe, de transporturi, de agricultură, etc., în ţara
noastră se realizează relaţii sociale noi.!În procesul transformărilor amintite, un rol important îl joacă statul şi
dreptul. Statul s-a dovedit a fi un instrument eficace şi necesar care a contribuit şi contribuie la transformarea
societăţii. Un rol important îl joacă dreptul care este un instrument regulator şi normativ indispensabil.
Dreptul este chemat să reglementeze toate relaţiile sociale într-o direcţie şi într-un spirit democratic. Prin
norme de drept se prescrie conduita necesară a participanţilor în relaţiile economice, politice şi în celelalte
relaţii sociale existente sau în formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie condiţia necesară
a particularităţilor în relaţiile economice, politice şi în cazul celorlalte condiţii sociale existente sau în
formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie conduita oamenilor faţă de stat, faţă de
bunurile publice sau faţă de oameni şi drepturile acestora la proprietate,muncă, familie, etc. Cu ajutorul
dreptului toate relaţiile sunt reglementate pe o cale nouă, creîndu-se o normă de drept nouă, democratică. Cu
ajutorul normelor de drept relaţiile sociale sunt îndrumate să se desfăşoare conform dreptului. Vorbind
despre ordinea de drept democratică, înţelegem ordinea de drept umană în favoarea omului aşteptată şi dorită
de către om18.
Rolul activ al dreptului penal constă în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea societăţii, lupta împotriva
infracţionalităţii constă, în primul rând, în prevenirea acesteia şi combaterea ei19.
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept
împotriva criminalităţii şi combaterii acesteia,din care rezultă:
- fu n c ţ i a d e a p ă r a r e ( î n t r e a g a o r d i n e de drept care implică toate valorile ocrotite prin diferite dispoziţii ale
legi1i1 Mpeatneia Bleas)a;r.a b. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18
12 Ibidem p.18
-13 fCu. nBuclţaiia. Mdaen ucaol mde bdraetpet rpee ncaul ( pmaritejlao gaenceer aşlăi) ,î nEd f. o«ArmLLe» ,s 1p9e9c7.i fpi.c14e a criminalităţii20.
S14 cVo. pDuonl godrroez,p otpu.cluit.i p.p8e8 nal mai rezidă şi în faptul de a pune în evidenţă caracterul său social-politic, el
apă1r5â Nn. dG icuerglieu .m Inafria ciţmiunpeoa,r Etad.n ―tGeA vMaAlo‖r, iI asşio, c19ia94le. p, .c14o nsiderate statale la un moment dat21.
16 M. Zolyneak, op. cit. p.8
F17 uAn. Ucnţigiulree andue, oap.p căitr. ap.r7e , de preîntâmpinare şi de reglementare educativă constituie autonomia dreptului
pen1a8 lIo.2n2 O ancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.46.
19 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.6
S-a afirmat că dreptul penal nu constituie o ramură independentă, autonomă în cadrul dreptului, ci
4
dependentă de alte ramuri de drept, având un caracter complimentar, sancţionator.

Conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal apără o categorie diversă de valoare socială de
natură politică, civilă, administrativă, din acest punct de vedere se interpretează şi interpătrunde cu celelalte
ramuri de drept. Dar odată săvârşită infracţiunea ce vătămează orânduirea de stat, dreptul de proprietate,
relaţiile de familie, se nasc relaţii de conflict între stat şi între făptuitor – reglementare ce cade în sarcina
§4.Sarcinile dreptului penal
Sarcinile dreptului penal sunt:
- contribuţia la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială, care este desfăşurată de către
organele de stat competente.
- asigurarea dezvoltării noilor valori şi a relaţiilor sociale23.
În dispoziţiile dreptului penal, sunt reflectate realităţile economice, politice, sociale etc., din care izvorăsc
trăsăturile sale, care se caracterizează prin, cel puţin, următoarele aspecte:
1.Un prim aspect l-ar constitui faptul că raporturile sociale se nasc între stat şi persoane care săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală şi sancţionate de aceasta.
2.Privind sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunii, există diferenţă de alte sancţiuni şi măsuri
juridice (cum ar fi sancţiuni civile, administrative sau disciplinare), deoarece acestea joacă un rol de prevenire şi
de combatere, aplicându-se de către instanţele judecătoreşti în cadrul unei forme juridice, cum ar fi procedura
penală 24.

§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
Dreptul penal aparţine dreptului public, întrucât realţiile ce le reglementează se stabilesc între stat şi între
făptuitor sau persoana care este destinatar al normelor penale. Dreptul civil, dreptul familiei sunt ramuri ale
dreptului privat, deoarece obligaţiile de reglementare sunt relaţiile dintre persoanele private. Dreptul penal
reglementează relaţiile ce i-au naştere între stat (purtător al autorităţii, singur în drept de a exercita
constrângerea) şi infractor. Obligaţia de reglementare este emanată în relaţiile sociale de conflict care apar în
urma sâvârşirii infracţiunilor, infracţiunile, la rîndul lor, aduc atingerea intereselor statului sau a organelor sale
ori a interesului public (mita, abuz de serviciu...).
Dreptul de a aplica sancţiunea aparţine statului, acţiunea penală este o acţiune publică ce aparţine statului
care o exercită prin intermediul organelor de competenţă în acest sens.
Caracterul unitar al dreptului penal include două categorii de norme (penală generală şi penală specială),în
funcţie de conţinutul şi obiectul reglementării lor. Normele penale generale cu sediul în partea generală consacră
asemenea noţiuni cum sunt principii, acţiunea legii penale în spaţiu şi timp, definiţia infracţiunii şi instituţiile
referitoare la aceasta, tentativa, participaţia, pedeapsa şi felurile de pedepse şi celelalte sancţiuni a dreptului
penal, circumstanţe atenuante şi agravante, instituţia de individualizare şi executare a pedepsei, într-un cuvânt,
instituţiile fundamentale ale dreptului penal (legea penală, infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea de
drept penal).
Normele penale speciale îşi au sediul în partea specială şi au pedepse corespunzătoare după natură şi durată.
Între ele există conexiune şi un caracter unitar, ele nu pot fi divizate într-o ramură distinctivă, autonomă,
deoarece nu au existenţă desinestătătoare, aplicarea lor se face prin raportare de la unele la altele. Dispoziţiile
referitoare la tentativă, participaţie, concurs, recidivă au în vedere tipurile de infracţiuni concrete ale părţii
speciale. Regulile sociale, care formează obiectul dreptului penal sunt reglementate de cele două categorii de
norme, privind acţiunea concomitentă şi convergentă.25
În literatura străină,26 se face deosebire dintre dreptul penal ordinar (obişnuit) şi dreptul comun în materie,
care cuprinde norme penale generale şi speciale cu infracţiuni clasice, existente în toate legislaţiile penale,
aplicabile tuturor persoanelor şi anumite infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de exemplu,
infracţiuni militare, domeniul economic, vamal, rutier ş.a.). Caracterul unitar al dreptului penal rezultă şi din
acest raport de completare între normele generale şi speciale.
Referitor la dreptul penal în literatura străină, mai nou, s-a constatat apariţia dreptului penal internaţional şi a
dreptului internaţional penal datorită rapoturilor internaţionale dezvoltate până în prezent,ca ramuri sau
subramuri ale dreptului penal.

§6. Principiile dreptului penal
Principiile în general sunt idei directoare cu caracter genedral care călăuzesc elaborarea şi realizarea ordinii
de drept penal, acţionînd asupra sistemului de drept. În literatura de specialitate se întîlnesc principii
fundamentame şi principii instituţionale, primele determină orientarea şi organizarea dreptului pozitiv. Unele

20 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.13
21 A. Ungureanu.op. cit. p.8
22 Ibidem p.17
23 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.14
24 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8
25 M. Zolyneak, op. cit. p.142
26 M. Zolyneak, op. cit. p.148,Pierre Buzat,Jean Pinatel,op.cit.p.59
5
sunt denumite principii fundamentale specifice, ceea ce este sinonim cu principiile instituţionale şi principiile
fundamentale comune27.
Literatura de specialitate recunoaşte unanim principiul legalităţii şi al încriminării pedepsei, celelalte
principii coexistă şi coacţionează.
Se mai constată identificarea şi formularea ca cele mai reprezentative principii cum ar fi; principiul
legalităţii, umanismului şi democratismului28.
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei are implicaţii asupra următoarelor instituţii de drept penal;
asupra aplicării legii penale în timp şi în materia izvoarelor de drept penal precum şi o importanţă deosebită mai
are şi asupra interpretării legii penale.
Pe lîngă cele menţionate adesea se întîlnesc şi următoarele principii, infracţiunea ca unic temei a răspunderii
penale, personalităţii răspunderii29 şi a egalităţii în faţa legii30. Clasificarea susmenţionată a principiilor ca
fundamentale şi simple (instituţionale) se face în raport cu întinderea reală a incidenţelor sau asupra cîmpului de
acţiune care este restrîns sau specializat.
Francezii de exemplu prevăd principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi-l consacră în art.4 al Codului
penal francez. Italienii comentează principiile dreptului penal, care sunt deja consfinţite în constituţia italiană;
acestea sunt principiul legalităţii, neretroactivităţii legii penale, principiul umanismului, principiul
responsabilităţii penale, principiul abolirii pedepsei cu moartea. Poziţiile predominante le ocupă principiile
legalităţii, egalităţii, umanismului şi personalităţii.

6.1. Principii generale.
1.Principiul legalităţii
Acest principiu presupune, că fapta chiar prevăzută de legea penală,dacă nu înruneşte trăsăturile unei
infracţiuni,nu va exista răspundere penală.
Principiu în cauză se conţinea în art.VIII al Declaraţia Universală a drepurilor omului şi cetăţeanului (din
1789), unde se prevedea, ―nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi, stabilită şi promulgată anterior
infracţiunii şi legal aplicată‖
Deasemenea acest principiul a fost formulat de Cesare Becaria în opera sa ―Despre infracţiuni şi pedepse‖
din 1764 şi de Montesquieu în lucrarea sa ―Despre spiritul legilor‖, precum şi de Constituţia Statelor Unite din
1774.
El presupune implicaţii privitor la interpretarea legii penale (interzice interpretarea penală prin analogie),
precum şi asupra izvoarelor dreptului penal şi asupra aplicării legii penale în timp31.
Respectiv conform acestui principiu acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dacă faptei îi lipsesc unele
din trăsăturile de bază ale infracţiunii sau vre-un element al componenţei, sau chiar pusă în mişcare nu poate
continua şi atunci se dispune scoaterii de sub urmărire penală sau achitarea persoanei32. Una dintre cele mai
importante condiţii ale constituirii statutului de drept este respectarea strictă a legalităţii în toate sferele
activităţii ce ţine de aplicarea dreptului33.

2. Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei
Acest principiu îşi are sorgintea de la Cesare Becare din opera sa ilustră “Dei delitti e della poenae” (Despre
infracţiuni şi pedepse).
Ulterior acest principiu a fost formulat în declaraţia dreptului omului şi a cetăţeanului din 1789 (Nullum
crimen sine lege, nula poena sine lege), care serveşte un garant împotriva arbitrariului şi abuzului de tragere la
răspundere penală pentru faptele (ex novo), care la data săvîrşirii nu erau prevăzute de legea penală. Acest
principiu ca o nuanţă a democratismului şi umanismului a fost reafirmat solemn de Adunarea generală ONU din
10 decembrie 1948 în ―Declaraţia universală a drepturilor omului‖ şi în ―Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice‖ din 16 decembrie 1966, unde în art.15 al Declaraţiei se prevede ―Nimeni nu va fi
condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care în momentul cînd au fost săvîrşite nu constituiau un act delictuos
potrivit dreptului naţional sau internaţional.‖
Acest principiu mai este concretizat în art.1 şi 3 din Codul penal al RM, unde se subliniază în al.2 art.3 că ―
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît pe baza unei
sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea.‖ Iar în art.22 al Constituţiei RM se declară în mod
derect că ―Nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care la momentul săvîrşirii lor nu aveau
toate elementele constitutive ale infracţiunii‖

27 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.25.
28 Vintilă Dongoroz, «Explicaţii teoretice ale Codului penal român», Ed.Academiei Române, 1938, p.64.
29 M. Zolyneak, op. cit., p.110.
30 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.47.
31 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.49.
32 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.10
33 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.24
6
Conform art.25 al.2 şi al.3 din ultima Constituţie a Italiei unde se prevede ―Nimeni nu poate fi pedepsit decît
în baza unei legi ce a intrat în vigoare înaintea faptei săvîrşite. Nimeni nu poate fi supus la vre-o măsură de
siguranţă decît în cazurile prevăzute de lege.‖
Astfel conform codului penal francez, unde în art.4 se prevede ―Nici o contravenţie, nici un delict şi nici o
crimă nu pot fi pedepsite cu pedepse care nu erau prevăzute de lege, înainte ca ele să fie comise.‖ După cun
vedem în contextul articolului în cauză se ilucidează şi principiul neretroactivităţii legii penale.
Codul penal belgian prevede în art.2 ―Nici o infracţiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care nu erau
prevăzute de lege înainte ca infracţiunea să fie comisă.‖
După principiul legalităţii în art.3 al Codului penal al Rusiei se prevede ―Faptele penale şi pedepsele lor şi
alte măsuri penale se apreciază numai de actualul cod…‖, în al.2 se prevede ― aplicarea legii penale după
analogie nu se permite‖. În codul penal rus în art.4 se stipuşează ―persoanele, care au săvîrşit infracţiune sunt
egali în faţa legii şi sunt traşi la răspundere penală, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, provinienţă socială,
avere şi poziţie socială, loc de trai, atitudine faţă de religie, convingeri, apartenenţă la întrunirile obşteşti şi alte
împrejurări.‖
În codul penal al României din 1864, art.2 se prevedea că ―nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi temeiul legii.‖ În art.2 al codului penal actual al României se prevede, ―legea prevede care
fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor
fapte‖, în Constituţia României în art.72 se precizează, că atît infracţiunile şi pedepsele nu se pot exprima decît
în legi organice.
Situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi prin succesiunea legilor penale diferite, fie cu efecte de dezincriminare
(abolitio crimens) sau de incriminare (ex novo) care sunt deasemenea reglementate prin lege.
În literatura belgiană pedepsele sunt practic puse la nivel egal indiferent de denumirea lor, aşa zisele măsuri
de ocrotire sau siguranţă, care după cum se exprimă unii autori belgieni sunt nişte pedepse penale ―deghizate‖
prinpr-o simplă mistificare de limbaj34.
Pentru a impune în evidenţă principalul său efect de neretroactivitate a legii penale sau preferat formulări
mai nuanţate, ―nullum crimen, nullum poena, sine lege praevia‖ sau ―sine legea penale anteriori‖ sau ―nulum
poena sine judicio, nullum judicium sine legea‖.Pentru o imagine mai amplă asupra problemei relatăm.

3. Principiul umanismului
În articolul 20 al CP al RM se prevede că ―Pedepsa este nu numai o osîndă pentru infracţiunea săvîrşită,ci are
drept scop corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii cinstite faţă de muncă,executării stricte a
legilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,cît şi din partea altor
persoane.
Pedeapsa nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii omului‖, unde şi se conţine
esenţa principiului umanismului.
Umanismul unei societăţi democratice este reflectat şi în dispoziţiile dreptului penal,care presupune nu
numai grija pentru cei care au încălcat legea, ci şi pentru ceilallţi membri ai societăţii care au respectat-o şi care
sunt victime ale infracţiunii. Deci faţă de întreaga societate, care trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.
Ca atare legea penală pretinde membrilor societăţii să aibă o conduită căreia aceştea i se pot conforma35. După
cum s-a menţionat şi mai sus privitor la art.20 al codului penal, caz concret al aplicării principiului umanismului
mai sunt şi alte situaţii unde legea exteriorizează şi alte aspecte ale principiului umanismului, de exemplu
prevede posibilitatea executării pedepsei fărăr privaţiune de libertate (cînd infractorul condamnă cu suspendarea
executării pedepsei art.43 Cod penal prin dispoziţiile căreia se urmăreşte să fie ajutaţi şi să se îndrepte cei
condamnaţi, să se creeze condiţii ca aceştea să se reîntegreze cît mai repede posibil în viaţa socială.
Deasemenea este posibilitatea de absolvire a răspunderii penale cu atragerea la răspundere administrativă
art.48-1 Cod penal RM, art.42, (aplicarea pedepsei mai uşoare decît cea prevăzută de lege), art.51, (eliberarea
condiţionată înainte de termin şi înlocuirea pedepsei cu alta mai blîndă). Chiar şi aplicarea art.54 CP al
RM,(stingerea antecedentelor penale) şi art.55 CP al RM, (aplicarea măsurilior de constrîngere cu caracter
medical) şi art.59 CP al RM, (aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor) constituie deasemenea cazuri concrete de aplicare a principiului umanismului în contextul
legislaţiei noastre şi nu în ultimul rînd abolirea pedepsei cu moartea la noi în republică.

6.2. Principii instituţionale (speciale)
1. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Răspunderea persoanei este personală şi nu poate fi transferată asupra altei persoane,survenirea morţii
infractorului stinge raportul juridic penal.Infractorul este singurul titular al obligaţiei de a răspunde,moartea face

34 I.Consant,op.cit,p.26
35 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.16
7
să dispară legătura juridică stabilită între infractor şi stat.Neexluzînd posibilitatea de a continua această legătură
în raport cu alte persoane participante la comiterea faptei.
Pedeapsa este un mijloc de constrîngere şi mijloc de reducare.
Principiu este subînţeles fără a fi prevăzut în mod direct şi expres (expressis verbis).
Dreptul nostru penal nu admite răspunderea colectivă.În virtutea căruia ar urma să răspundă din punct de
vedere penal nu numai infractorul,ci şi prin legături de rudenie sau de altă natură legate de un grup de persoane.
Astfel complotul în scopul de a pune mîna pe putere ca modalitate a trădării de patrie(art.61 CP al RM)nu
constituie o formă a răspunderii colective,dar fiind supuşi răspunderii penale toţi cei care au întrat într-o
asemenea grupare sau asociaţie.

2. Principiul vinovăţiei
Potrivit art.3 CP al RM, răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea
infracţiunii, adică persoana care a săvîrşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social periculoasă prevăzută de
lege. Aceasta înseamnă, că nici o faptă săvîrşită cu nevinovăţie, oricît de grave consecinţe vor surveni nu poate
fi examinată ca infracţiune.
Principiul nu există infracţiune fără vină presupune deasemenea şi responsabilitatea personală a persoanei
fizice care a atins vîrsta de la care se aplică răspunderea penală.
Dacă s-ar incrimina fapte al cărui pericol social persoana nu l-ar putea şi nu ar trebui să-l prevada ,pedeapsa,
la rîndul ei nu ar avea la bază scopul educativ şi preventiv şi, ca consecinţă, răspunderea penală se va transforma
într-o răspundere obiectivă (similar unor state occidentale Germania, SUA, Franţa), ceea ce este străin teoriei şi
practicii noastre judiciare. Incriminarea subiectivă este cea mai elimentară condiţie pentru aprecierea
comportamentului uman în genere şi a celui infracţional în concret.
În literatura de specialitate sau mai elucidat şi alte categorii de principii fie generale sau speciale
(instituţionale), principiul democratismului, principiul egalităţii, echităţii sociale, internaţionalismului şi din cele
speciale asemenea principii cum ar fi, infracţiunea singurul temei al răspunderii penale, incriminarea ca
infracţiuni a faptelor ce reprezintă un anumit grad de pericol social, principiul individualizării răspunderii şi
sancţiunii penale, principiul inevitabilităţii pedepsei, principiul apărării sociale, patriotismului, siguranţei
răspunderii penale, principiul conform căruia simpla intenţie sau gînd nu se pedepseşte (cogitationis poena
nemo paitur), principiul unităţii infracţiunii şi a parificării sau diversificării pedepsei, principiul caracterului
obligatoriu al prescripţiei răspunderii penale, principiul eliminării pedepsei cu moartea, etc.
Fără a le considera incorecte ne limităm la explicarea principiilor dezvăluite mai sus şi doar la enumerarea
celorlalte.

§7. Izvoarele dreptului penal
Izvor al dreptului penal este forma de exprimare a normelor juridice în vigoare. În întreaga lume drept
izvoare ale dreptului penal sunt recunoscute legile, precedentul judiciar, dreptul cutumiar, dreptul canonic şi
dreptul musulman.
1. Legile sau legislaţia
Legile sau legislaţia stau la baza dreptului penal ca izvor în majoritatea ţărilor lumii. Acest principiu de
obicei este aplicabil statelor din sistemul de drept romano-germanic. În şirul diferitelor acte normative de obicei
pe prim plan este situată constituţia, unde sunt formulate principiile generale cu privire la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, inviolabilitatea persoanei, dreptul cetăţeanului de a fi apărat în judecată, obligaţiunea cetăţenilor să
respecte legea, legitimă apărare. Defectul retroactiv al legii mai favorabile, prezumţia nevinovăţiei ş.a.
Codul penal este unicul act juridic jeneralizator care include într-o formă sistematizată toate normele
legislaţiei penale a ţării. Ca regulă el este adoptat de organul suprem al puterii legislative a ţării. În condiţiile
statului nostru el este adoptat, pus în funcţiune, modificat sau completat numai de organul suprem al puterii
legislative – Parlamentul RM.
Pentru prima dată codul penal a fost elaborat şi adoptat în 1810 pe timpurile lui Napolion 1, ulterior după
modelul acestui cod au fost elaborate şi adoptate aproape toate codurile penale ale lumii.

2. Convenţiile internaţionale care conţin dispoziţii penale
În anumite condiţii, pot fi calificate drept izvoare ale dreptului penal şi pactele,tratatele, convenţiile
internaţionale ce vizeazâ problemele combaterii criminalitaţii, semnate şi ratificate de Republica Moldova,însă
trebuie luat în consideraţie faptul că contractele şi convenţiile la care a aderat ţara noastrâ(le-a ratificat) cu
privire la criminalizarea unor fapte socialmente periculoase,care aduc prejudicii grave intereselor generale ale
umanitâţii(lupta cu falsificarea de bani,lupta cu terorismul,genocdul etc.).Dar indirect pot fi considerate izvoare
ale dreptului penal, deoarece,în virtutea circumstanţelor de ordin internaţional,statul nostru adoptă norme
juridico-penale respective, care ulterior devin parte inalienabilă a Codului penal al Republicii Moldova,adicâ
devin legislaţie naţională.
8
3. Hotărârile Curţii Supreme de Justiţie
În practica judiciară a republicii o deosebită importanţă pentu perceperea nediferenţiată şi aplicarea anumitor
norme ale legislaţiei penale au hotârîrile îndrumâtoare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, care sunt cu titlu de îndrumare şi uniformizare pentru organele de justiţie ale ţarii noastre , însă ele, cu
toate câ sînt foarte importante, nu pot servi drept izvoare ale dreptului penal.

4. Izvoarele de drept în alte sisteme de drept
4.1. Precedentul judiciar
Despre precedentul judiciar în calitate de izvor al dreptului penal se vorbeşte în cazul, cînd judecata la
pronunţarea sentinţei se bazează pe hotărîrea judecătorească cu privire la un dosar penal asemănător.
Precedentul judiciar rămîne un izvor însemnat pentru sistemul anglo-saxonic. El este aplicat în Anglia, precum
şi în unele state foste subiecte al expansiunii coloniale ale Angliei. Precedentul judiciar constă în aceea, că
hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti superioare, care stabilesc anumite principii juridice
referitor la colcul concret sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare care cercetează
cazuri asemănătoare, curţile de apel în cadrul acestui sistem soluţionează problemele desinestătător. Esenţa
acestui sistem constă nu în hotărîrea judecătorească, ci motivarea hotărîrii asemănătoare sau relativ
asemănătoare.
Un alt izvor de drept penal al Angliei este aşa numitul drept statutar, adică sistemul de legi şi acte
subordonate legii cu privirea la pedepsele pentru infracţiuni publicate într-o perioadă de 800 ani, din sec al VII
pînă în sec. XX. Al treilea izvor al dreptului penal al Angliei îl constituie operele juriştilor clasici, de exemplu
tratatele lui Gllenevil şi Breakton din 118736.
4.2. Dreptul cutumiar
Dreptul cutumiar este tradiţional pentru ţările în dezvoltare ale Africii, Asiei. El reprezintă o totalitate de
obiceiuri juridice, care sunt generale şi obligatorii şi sunt sancţionate de stat. Pînă în prezent el funcţionează în
sfera relaţiilor sociale şi influenţează formarea sistemelor naţionale de drept, nivelul conştiinţei juridice şi
ordinea de drept.
Acest drept a existat în multe ţări precoloniale ale Asiei şi Africii. El continua să funcţioneze şi cînd aceste
ţări au devenit colonii, însă cu unele limitări, fiind pusă condiţia că el să nu contrazică legislaţia colonială.
Primii paşi privind crearea sistemului de drept naţional în ţările eliberate de sub jugul colonial era spre
sistematizarea normelor dreptului cutumiar. În prezent dreptul cutumiar se dizolvă şi se reduce continu în
normele de drept codificat. Trebuie luat în consideraţie faptul, că tradiţiile, obiceiurile nu dispar fără urmă după
ce îşi pierd caracterul lor juridic37.
4.3. Dreptul canonic
Dreptul canonic este dreptul care se conţine în canoanele bisericeşti, stabilite de biserică pe parcursul
secolelor la structura ecliziastică, instituţiile clericale, jurisdicţia pentru persoanele duhovniceşti. El conţine
normele dreptului penal cu privire la combaterea infracţiunilor care atentează la bazele religiei (aşa numitele
erezii) şa ale procedurii judiciare cu privire la dosarele religioase şi judecata inchizitorială.
4.4. Dreptul musulman (şariatul)
Acest drept a apărut în Califatul arab în secolele VII-X şi este parte componentă a islamului. Dreptul
musulman este bazat pe normele cărţii sfinte pentru musulmani – Coranul, care reprezintă o înregistrarea
maximelor fondatorului religiei musulmane Mahommed. De rînd cu altele, dreptul musulman conţine normele
dreptului penal şi procedurii judiciare.
În prezent în majoritatea ţărilor musulmane şariatul este înlocuit cu codul penal de tip european, însă rămîne
şi pînă azi izvorul principal al dreptului penal în Arabia Saudită, Republica Yemen, Sultanul Omman şi în unele
cnezate ale Golfului Persic.
În ultimul timp în Iran, Afganistan, Sudan, Pachistan este o tendinţă tot mai accentuată de renaştere a unor
principii şi norme ale dreptului musulman, inclusiv celui penal.
După cum s-a expus mai sus pentru sistemul nostru romano-germanic principalul izvor al dreptului în
general îl constituie legea, deasemenea şi în contextul şi cadrul dreptului penal principalul izvor al dreptului îl
constituie legea penală

§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
Orice lezare adusă valorilor prevăzute şi ocrotite prin normele de drept, constituie un ilicit juridic. Fiecare
încălcare prezintă un anumit grad de pericol social neuniform. Cel mai accentuat grad de pericol îl prezintă
ilicitul penal, care lezează cele mai importante valori sociale sau unele aspecte ale acestora, consecinţele sunt

36 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.33.
37 Ibidem, p.34.
9
mai grave decît toate celelalte cazuri de ilicit juridic. Se deosebesc atît prin mijloacele cît şi metodele prin care
se ocrotesc diversele valori sociale sau unele aspecte ale acestora38.

1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional
Dreptul penal are o legătură strînsă cu dreptul constituţional, care stabileşte prin normele sale valorile sociale
esenţiale pentru configurarea ordinii de drept în ansamblul ei. Reglementarea juridico-penală trebuie să
purceadă în orientarea întregii sale activităţi normative de pe poziţiile asigurării transpunerii specifice a
principiilor şi valorilor constituţionale care consacră reglementarea juridică intervenită în ocrotirea nemijlocită a
unor norme de drept constituţional instituind infracţiuni şi pedepse pentru protejarea unor drepturi39.
Dreptul penal are legătură cu dreptul constituţional, şi prin faptul că acesta consacră unele principii
fundamentale ale dreptului penal (principiul legalităţii pedepsei, instituţia extradării), deasemenea consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, libertatea şi inviolabilitatea persoanei asigurată prin
incriminarea faptei de arestare ilegală şi cercetare abuzivă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul incriminat prin
infracţiunea violarea de domiciliu, secretul corespondenţei, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant40.

2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal
Dreprul penal are o strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Dreptul penal este acea ramură de drept
material care determină prin normele sale faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile, condiţiile de aplicare şi
executare a lor. Dar descrierea faptelor ce constituie infracţiuni şi identificarea infractorului precum şi
determinarea vinovăţiei şi determinarea aplicărei pedepsei are loc prin intermediul organelor judiciare pe calea
procesului penal ce se desfăşoară în faţa organelor judiciare în activitatea de urmărire şi judecată. Legătura
organică şi funcţională conduce la o legătura indisolubilă între aceste două ramuri. Eficienţa dreptului penal este
condiţionată totodată şi de eficienţa dreptului procesual penal. Raportul juridic penal (conflictual) se precizează
şi definitivează prin raportul juridic procesual penal. Instituţii ca amnistia, plîngerea prealabilă, reabilitarea,
extrădarea, expulzarea, etc. au o alcătuire mixtă dintre normele penale şi cele procesual penale41.
Dreptul procesual penal şi dreptul penal sunt aşa de strîns legate între ele ca de exemplu tipurile şi formele de
plantă cu planta în sine, formele animalelor cu carnea şi sîngele acestora, astfel unul şi acelaş spirit trebuie să
influenţeze procedura penală (procesul penal) cu legea penală, deoarece procesul este forma de viaţă a legii
penale aşa dar forma de exprimare a vieţii interioare a acesteia.

3. Legătura dreptului penal cu dreptul administrativ
Dreptul penal reglementează infracţiunile prin care se aduc atingere activităţii organelor de stat (inclusiv cele
administrative) abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu, sau infracţiuni contra autorităţii în mod direct42 sau
cum ar fi cazul infracţiunilor contra statului.

4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil, dreptul familiei
Dreptul penal are legătură cu dreptul civil prin faptul că unele instituţii de bază ale dreptului civil cum ar fi:
proprietatea, sunt reglementate într-un capitol aparte a dreptului penal în partea specială cum ar fi: infracţiuni
contra proprietăţii.(furtul,tîlhăria,escrocheria,şantaj,delapidare.etc)
Dreptul penal mai are legătură şi cu alte ramuri private ale dreptului cum ar fi dreptul familiei, dreptul
muncii, etc.
Legătura dreptului penal cu alte ştiinţe nenormative
1. Legătura dreptului penal cu teoria generală a dreptului
Cu Teoria generală a dreptului legătura se constată prin faptul că ea exprimă şi prezintă prin sine baza
teoretică a dreptului penal ca şi altă bază a altor obiecte şi în acelaş timp ea singură se bazează pe conceptul
aceloraş discipline cum ar fi bunăoară chiar dreptul penal43.
2. Legătura dreptului penal cu filozofia
Cu filozofia legătura se explică prin faptul, că metodica de bază de cercetare a conceptului este dialectica şi
materialismul istoric, sau o parte a conceptelor cum ar fi de exemplu baza răspunderii penale, raportul penal sau
legătura cauzală, este studiată de pe poziţiile exprimate mai sus44.
3. Legătura dreptului penal cu penologia

38 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8
39 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.24
40 M. Zolyneak, op. cit., p.124
41 Ibidem.
42 Augustin Ungureanu Drept penal român (p.generală), Ed.Lumina LEX Bucureşti 1995, p.10
43 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г., ст.9.
44 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г.,
ст.11.
10