Table Of ContentMIRCEA FLONTA
IMAGINI
ALE
ŞTIINŢEI
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
1994
Images oî science
Images de la science
Univ. Bucureşti -Filosoie
I lllll lllll 11�1111111111111111111111�
002396
ISBN 973�27-0444-6
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
R 76117, Bucureşti, Calea 13 Septembrie nr. 13
-
CUVÎNT ÎNAINTE . 7
REPREZENTĂRI ALTERNATIVE ASUPRA RAŢIONALITĂŢII ŞTIINŢIFICE. 18
DESCRIPTIV ŞI PRESCRIPTIV ÎN TEORIA ŞTIINŢEI. 43
. . . . . . . • . . . •
DE LA ISTORIA TRADIŢIONALĂ LA ISTORIA MODERNĂ A ŞTIINŢEI . . 58
„ORIENTARE ISTORICĂ" ŞI „ORIENTARE LOGICĂ" ÎN FILOSOFIA ŞTI-
INŢEI; POATE FI OCOLIT CONFLICTUL VALORILOR? . . 77
. . . • .
*
DELIMITAREA CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE . . . . . . . . . . . . . . . . I 02
CUNOAŞTEREA hTIINŢIFICĂ ÎN IMAGINEA GÎNDITORULUI UMANIST 137
.
*
UN CONCEPT GENEALOGIC AL DISCIPLINEI ŞTIINŢIFICE . . . . . . . 159
.
SCHIMBAREA IDEALURILOR DE CUNOAŞTERE ŞI APARIŢIA UNEI NOI
DISCIPLINE ŞTIINŢIFICE . . 172
. . . . . . . . .
DESPRE NATURA CONSENSULUI ŞTIINŢIFIC . . 184
DISCURS ŞTIINŢIFIC ŞI PRACTICĂ ŞTIINŢIFICĂ . 194
. .
CONTENTS 235
SUMMARY 237
5
{:JVÎNT Î�AINTE
S-a vorbit mult în ultimele secole şi se vorbeşte mult şi astăzi despre cunoaş
terea ştiinţiică. Cu entuziasm şi admiraţie sau, dimpotrivă, cu răceală şi subli
niată distanţare. Ştiinţa teoretică ne este înfăţişată o dată ca ideal de cunoaştere,
altă dată drept cea mai bună ilustrare a ceea ce nu este o cunoaştere autentică.
Poate nici una din realităţile lumii moderne nu suscitat o gamă atît de variată
a
de reacţii, de la elogiul plin de însuleţire sau veneraţie pînă la ostentativă indi
ferenţă, şi mai departe, la acea bănuitoare îndoială sau manifestă reticenţă pe care
le merită o putere despre care se crede că ar putea corupe spiritul. Atâta vreme
cît ştiinţa este considerată numai ca fenomen intelectua�, şpiritual, şi nu ca gene
ratoare a unor forţe care pot să schimbe în bine sau în rău lumea în care trăim,
pînă a o face de nerecunoscut, asemenea situări extreme ar putea să trezească nedu
merire. Criticii culturii ar i îndreptăţiţi să se întrebe dacă cei ce percep atît de
diferit semnificaţia spirituală a ştiinţei vorbesc. pînă la urmă, despre unul şi ace
laşi lucru. Există şi alte constatări ce ne pot condu;e spre aceeaşi întrebare. În
secolul nostru, cu deosebire în ultimele decenii, s-a acumulat o imensă literatură
consacrată analizei cunoaşterii ştiinţiice. Concluziile acestor cercetări, în primul
rînd ale celor ce s-au impus atenţiei publicului cult, sînt rleparte de a i conver
gente, chiar şi atunci cînd obiectul declarat al investigaţiei este acelaşi, de exemplu
ştiinţele naturii în genere sau ştiinţele teoretice, matematice, ale naturii. De îndată
ce admitem că minţi pătrunzătoare se interesează de una şi aceeaşi realitate şi o
cunosc foarte bine, vom avea bune motive să im surprinşi cind imaginile pe care
ni le vor propune vor i pe de-a întregul diferite.
Nedumeririle pe care le poate genera spectrul atît de larg al evaluărilor, inter
pretărilor şi reconstrucţiilor pe care le-am amintit sînt în mod evident susţinute
de o supoziţie nemărturisită. Este•supoziţia că obiectul judecăţii şi al explicaţiei
ar i în toate cazurile unul şi acelaşi, cunoaşterea ştiinţifk.ă ca realitate monolitică.
Într-adevăr, de îndată ce credem că admiratorii şi detractorii cunoaşterii ştiinţiice
împreună cu toţi autorii care au elaborat teorii ale cunoaşterii ştiinţiice, consideră
una şi aceeaşi realitate, ne putem aştepta ca prin coordonarea reprezentărilor lor
să ia naştere o imagine unică, oarecum în felul în care ia naştere lumina naturală
a zilei, lumina albă, prin compunerea unor radiaţii cu lungimi de undă diferite.
Dacă însă aceste aşteptări nu se împlinesc, şi toate experienţele de pînă acum par
să indice că aşa stau lucrurile, avem dreptul să bănuim că observaţiile, constatările
şi judecăţile nu numai foarte deosebite, ci şi !reconciliabile ale gînditorilor uma
nişti, criticilor culturii, filosoilor şi istoricilor ştiinţei, p1ecum şi ale cercetăto
rilor care creează ştiinţa au drept punct de plecare nu una şi aceeaşi realitate, o
realitate 'în sine, cunoaşterea ştiinţifică ca atare, ci ima,ini ale cunoaşterii ştiin
ţiice. Nu este vorba, aici, în primul rînd, de faptul că oamenii pot să privească
7
cunoaşterea ştiinţiică din unghiuri diferite, de vreme ce proiecţiile care ar iua
naştere în acest fel ar putea totuşi duce, prin coordonarea lor, la o imagine unitară.
Esenţial pare să ie faptul că ei examineazi cunoaşterea ştiinţi .că cu interese şi
intenţii din cele mai diferite şi, mai ales, în lumina unor opţiuni prealabile, a unor
supoziţii socotite neproblematice pe care ezităm să le numim idei preconcepute,
deoarece de multe ori însăşi existenţa şi acţiunea lor scapă atenţiei noastre.
Studiile pe care le cuprinde aceast volum sînt unite printr-o intenţie: intenţia
de a schiţa cîteva imagini alternative ale cunoaşterii ştiinţiice, de a scoate la
lumină opţiuni nedeclarate sau ·supoziţii tacite ce sînt în măsură să explice nu numai
constituirea acestor imagini, ci şi persistenţa şi autoritatea lor. Am dispus aceste
studii în trei grupuri. Primul grup cuprinde studii ce pun în evidenţă şi discută unele
din supoziţiile şi opţiunile care susţin o ientări şi direcţii de gîndire divergente in
r
istoria şi ilosoia ştiinţei Cel de-al doilea grup reuneşte două studii consacrate
.
identiicării punctelor de vedere şi intereselor ce conduc la ahordâri alternatire ale
problemei delimitării cunoaşterii ştiinţiice şi, resp�ctiv, determinârii unora din mo
tivele ce susţin imaginea despre ştiinţii a gînditorului umanist. Primele studii din al
treilea grup conturează, din diferite perspective, cîteva din d�terminările prin
care se exprimă coeziunea comunităţilor ştiinţiice, îndeosebi cele pc care le circum
scriu conceptele disciplină ştiinţiică şi consens ştiinţiic. În sfîrşit, ultimul studiu
schiţează acea imagine a cunoa5terii ştiinţiice ce se desprinde din literatura curentă
a unei discipline ştiinţiice mature şi o compară cu o imagine alternativă a gîndirii
ştiinţiice, care se conturează pe baza unor surse exploatate mai· ales de istoria
modernă a ştiinţei.
Pentru o mai bună înţelegere a intenţiei generate, a tipurilor de an.liză
şi a modalităţii de abordare ce conferă unitate acestei cărţi am socotit util să pre
zentăm aici, pe scurt, problematica şi concluziile studiilor, în ordinea indicată în
cuprins.
Cunoaşterea ştiinţiică este caracterizată, de obicei, drept o activitate ra
ţională. Mulţi cred că ea reprezintă modelul exemplar al unei activităţi raţionale.
Un punct de plecare potrivit pentru desfăşurarea evantaiului imaginilor ştiinţei
poate i, aşadar, conturarea şi examinarea comparativă a reprezentărilor pe care şi
le fac oamenii de ştiinţă, ilosoii, istoricii şi sociologii ştiinţei asupra raţionalităţii
cunoaşterii ştiinţ�ice. Aşa cum am semnalat deja, marea diversitate a teoriilor
raţionalităţii ştiinţiice va putea apărea, la prima vedere, drept rezultatul unor
încercări de a descrie una şi aceeaşi realitate. Se va putea bănui în acest caz,
ca şi în cazul oricărei descrieri, că numai una este corectă, iar celelalte trebuie să
ie în mod necesar greşite. Lucrurile nu sînt totuşi atît de simple. Un examen mai
atent conduce mai degrabă la concluzia că cele mai cunoscute teorii ale raţiona
lităţii ştiinţiice sînt produsul unor activităţi constructive şi că sursa dezacordurilor
trebuie căutată nu atît în incapacitatea unor saa a altora de a percepe şi de a descrie
corect realităţile vieţii ştiinţiice, cît în opţiuni ilo�oice preliminarii. puţin expli
citate şi, în parte, inconştiente. Identiicarea şi analiza lor comparativă deschide
un nou domeniu de preocupări metateoretice. Asectele problematice ale relaţiilor
dintre real şi raţional, dintre fapte şi valori, ni se dezvăluie în reprezentări spontane
şi în supoziţii tacite ce susţin teorii ale raţionalităţilor ştiinţiice, conduse de o
intenţie prescriptivă sau descriptiv-explicativă, respectiv in teoriile ce ne înfăţi
şează raţionalitatea ştiinţiică drept una instantanee sau retrospectivă. Reprezen
tările alternative asupra raţionalităţii ştiinţiice sînt susţinute, de asemenea, de su-
poziţii distincte asupra naturii consensului ştiinţiic. În sfîrşit, presupoziţia că
există trăsături universale ale raţionalităţii ştiinţiice nu este împărtăşită de unii
analişti ai fenomenului ştiinţiic care subliniază determinarea contextuală, istorică
şi regională a unor caracteristici ale cunoaşterii ştiinţiice. Pentru cei ce privesc
8
lucrurile din acest punct de vedere, raţionalitatea ştiinţifci ă nu guvernează ca o
instanţă superioară viaţa ştiinţiică, ci este ea insăşi o parte a cercetării, subordo
nată qbiectivelor ei schimbătoare şi proilului ei cognitiv variabil.
In prelungirea acestei teme, sînt supuse unei examinări mai aprofundate
motive şi consideraţii ce sprijină distincţia dintre teorii descriptive şi prescriptive
ale cunoaşterii ştiinţiice. Discuţia se concentrează, aici, asupra a ceea ce ar putea
părea, la prima vedere, un paradox. Pe de o parte, distincţia dintre aceste două
tipuri de teorii ne poate apărea nu numai intuitiv clară, dar şi deosebit de netă
dacă vom spune că primele tind să d=termine ceea ce este de fapt, iar celelalte ceea
ce trebuie să ie cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, un efort de clariicare
analitică împins mai departe evidenţiază că în cunoaşterea ştiinţifică orice deter
minare descriptivă va a-'ea o componen�ă prcscrip:ivă şi, reciproc, că normele şi
prescripţiile metodologice nu vor mai av::a nici o bază de susţinere şi nici un sens
de îndată ce vor i izolate de faptele şi experienţele vieţii ştiinţifice. Într-adevăr,
constatarea că o anumită conduită conditionează în mod sistematic succesul cer
cetări_i poate s� i� uşor fon �nei prescripţii •. a unei porme �e�od.ol>gice. T?t.�şa,
autoritatea oncare1 prescnpţn propuse unui corp de pract1c1em ai cercetam se
sprijină în primul rînd p! experienţe împărtăşite în comun. Dacă totuşi distincţia
dintre teorii descriptive şi prescriptive ale cunoaşterii ştiinţiice ni se impune ca
intuitiv clară, aceasta s-ar putea explica prin caracterul complementar al demer
surilor descriptive, de Ia fapte la norme, şi al demersurilor prescriptive, de la norme
la realităţile vieţii ştiinţiice. Teoriile descriptive sînt cele ce urmăresc cu deosebi
re să legitimeze valorile cunoaşterii ştiinţiice. Teoriile prescriptive se interesează,
dimpotrivă, mai ales de formularea şi întemeierea unor norme şi reguli recunos
cute ale cercetării, prin raportare la valori ştiinţifci e a căror bază faptică este lă
sată în umbră.
- -- Imaginea dominantă a ştiinţei într-o anumită epocă transpare poate cel
mai bine în modul de a scrie istoria ştiinţei. D:: la începuturile ştiinţei moderne
a naturii, convingerea dominantă în mediile ştiinţiice a fost că dezvoltarea cu
mulativă reprezintă caracteristica distinctivă a cunoaşterii cu valoare obiectivă.
Se credea că tot ce este demn de lu1t în seamă din ştiinţa trecutului a fost reţinut
şi integrat în corpul ei actual. Nu au fost înlăturate decît erorile. Interesul pentru
ştiinţa trecutului nu ar i, aşadar, justiicat decît din punctul de vedere al ştiinţei
prezentului. Este o concluzie pe de-a întregul firească de îndată ce acceptăm su
poziţia că obiectivele şi metoda cunoaşterii ştiinţiice ar i fost întotdeauna ace
leaşi, că ceea ce s-a schimbat în timp fost doar poziţia puterilor lumeşti şi a auto
a
rităţii spirituale faţă de ştiinţă, disponibilitatea lor de a îngădui sau de încuraja
a
realizarea acestor obiective. Dacă aşa stau lucrurile, ar însemna că de îndată ce
libertatea cercetării a fost cucerită şi ştiinţa începe să se bucure de un sprijin so
cial larg, raţiunea ştiinţifci ă va produce, prin virtuţile inerente ale metodei ştiin
ţei o cunoaştere cu valoare obiectivă ce se acumulează şi progresează într-un
ritm tot mai rapid. Această imagine asupra cunoa5terii ştiinţifice şi a dezvoltării
ei în timp a primit o expresie fidelă în modul tradiţional de a scrie istoria ştiinţei.
Trăsătura caracteristică a acestui fel de a privi trecutul ştiinţei
este că preocupările şi realizările cercetătorilor din alte epoci sînt examinate numai
ca anticipări şi prefgi urări ale problemelor, criteriilor şi rezultatelor ştiinţei ac
tuale. Sursele primare ale ştiinţei din alte vremuri sînt citite în lumina unor intero
gaţii şi standarde care au fost consacrate de dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii
ştiinţiice şi a relecţiei ilosoice asupra ştiinţei. Noua tradiţie istoriograică ce
se conturează în ultimele decenii, ceea ce am numit istoria modenă a ştiinţei, re-
prezintă, înainte de toate, un nou fel de a înţelege natura cunoaşterii ştiinţiice.
Nota ei distinctivă este recunoaşterea şi sublinierea determinării culturale şi,
9
prin urmare, istorice, a ţelurilor şi criteriilor cunoaşterii obiective. Tocmai schim
barea în timp a naturii întrebărilor pe care şi le puneau cercetătorii şi a condiţiilor
pe care trebuiau să le satisfacă răspunsurile la aceste întrebări conferă cunoaşterii
ştiinţifice o istoricitate autentică. Urmează că istoricii ştiinţei, ca şi istoricii altor
forme ale culturii, sînt datori să reconstituie şi să explice factorii ce determină
proilul original, unic şi irepetabil, al cercetărilor specializate din epoci distincte.
Istoria unei ştiinţe, în speţă a unei discipline teoretice fundamentale, este scrisă,
astfel, ca istoria succesiunii unor tradiţii de cercetare. Trecerea de la o tradiţie
la alta este, în primul rînd, o schimbare a conceptelor de bază în termenii cărora
este descrisă şi explicată natura, precum şi a condiţiilor pe care trebuie să le sa
tisfacă explicaţia ştiinţiică a fenomenelor naturii. Conştiinţa istoricităţii cunoaşterii
ştiinţifice, care inspiră şi susţine acest mod de a scrie istoria ştiinţei, poate i ex
primată spunînd că se poate gîndi ştiinţiic pornind de la interogaţii probleme şi
criterii de excelenţă ce se deosebesc considerabil de cele acceptate în ştiinţa zile
lor noastre. O dată cu dezvoltarea unei asem�nea conştiinţe, ştiinţa pozitivă va
putea i tot mai bine integrată în viaţa şi cultura unei epoci.
Dacă filosofia ştiinţei aspiră să ie conştiinţa de sine a ştiinţei şi să ofere o
reprezentare asupra cunoaşterii ştimţiice celor ce nu practică cercetarea, ea re
prezintă mai întîi un anume fel de a înţelege raţionalitatea cunoaşterii ştiinţiice.
O dată ce ilosoia stiintei sau teoria cunoasterii stiintiice a devenit o activitate
.
în mare măsură autono�ă în raport cu cerc�tarea ştii�ţifică propriu-zisă, în cadrul
ei s-au conturat tot mai dar două orientări: o orientare logică şi o orientare is
torică. Obiectivul ilosofului reprezentaliv pentru prima orientare este caracteri
zarea logică a demersurilor cercetării şi, îndeosebi, a structurii logice a cunoştinţelor
constituite, bunăoară a teoriilor ştiinţiice. Mai precis, ilosoia ştiinţei este .con
cepută şi practicată drept logică a ştiinţei, ţelul ei fiind reconstrucţia formală a
metodelor şi structurilor de bază, conceptuale şi teoretice, ale cunoaşterii şLiinţi
ice. În acest program de cercetare realităţile istorice ale vieţii ştiinţifci e apar,
de obicei, drept simple ilustrări ale concluziilor analizei logice. Supoziţia de la
care au plecat creatorii logicii ştiinţei este că articulaţiile de bază ale gîndirii omului
de ştiinţă, ca şi structurile fundamentale ale cunoaşterii cons�ituite şi regulari
tăţile trecerii de la o construcţie ştiinţifică la alta, pot i prinse şi redate idel prin
modele logice, formale. Analiza logică a cunoaşterii ştiinţiice va reuni, aşadar,
atributele preciziei formale şi ale adecvării la realităţile vieţii ştiinţi .ce. A.lLfel
spus, autorii care ilustrează această orientare socotesc că raţionalitatea şliinţi
ică poa.e i captată şi restituită tără pierderi, prin utilizarea instmmentdor anali
zei formale. Ei cred că demersurile de purificare şi idealizare, ce intervin în proce
sul reconstrucţiei raţionale a cunoaşterii ştiinţifice, nu implică o îndepărtare de
realităţile istorice ale cercetării, o redare deformată a ce�a ce este reprezentaliv
pentru fixarea identităţii acestei activităţi. Promotorii ori�nUirii istorice în ilo
sofia ştiinţei, o orientare ce s-a proilat mai clar în ultimele trei decenii. sint uniţi
de convingerea că prima cerinţă pe care trebuie să o satisfacă generalizările ilo
sofului ştiinţei este cea a corespondenţei cu faptele vieţii ştiinţi f.ce, cu ceea ce se
poate stabili despre activităţile creatoare ale oamenilor de Ş:iinţă şi despre ope
ra lor prin studii de caz ce satisfac rigorile cercetării istorice moderne. Tentaţia
de a caracteri7a raţionalitatea cunoaşterii ştiinţiice subordonînd realităţile is
torice unor scheme preconcepute, adeseori atrăgătoar; prin simplitatea şi trans
parenţa lor, va trebui contrabalansată prin statuarea investigaţiilor istorice con
crete drept bază de plecare şi instanţă valorizatoare a aserţiunilor privitoare la
raţionalitatea ştiinţiică. O teorie a raţionalităţii ştiinţiice care nu va putea i ar
monizată cu rezultatele cele mai semnificative ale investigaţiei istorice a ştiinţei
şi ne va conduce, dimpotrivă, la concluzia că acţiunile şi deciziile multor oameni
de ştiinţă de prim rang sînt iraţionale va trebui considerată inacceptabilă. Astfel
în timp ce reprezentanţii orientării logice par să creadă că garanţia adecvării unei
teorii a cuno şterii ştiinţiice stă în primul rîid în virtuţile intrinseci ale analizei
a
logice, exponenţii orientării istorice consideră, dimpotrivă, că analizele formale
numai că nu ne pot învăţa ceva esenţial nou despre ştiinţa reală, dar reprezintă
nu
în fapt un cadru prea rigid şi rudimentar, pentru a putea exprima ceea ce este
mai semniicat iv pentru înţelegerea naturii cunoaşterii ştiinţiice. În ultimul timp,
au fost propuse noi programe de cercetare care urmăresc o corelare cît mai strînsă
cercetărilor logice şi istorice. Aceste programe îşi propun identiicarea unor
a
instrumente de analiză formaiă apte să exprime determinări şi caracteristici ale
ct�noaşterii şti�nţiice a c.ror însemnătate este relevată de cercetările empirice
asupra ştiinţei, şi, totodată, să pună în valoare capacitatea analizei formale de a
indica noi direcţii în investigaţia istorică şi psihosocială a fenomenului ştiinţiic.
Presupunerea optimistă de la care pornesc promotorii unor asemenea programe,
cum este cel numit structuralisr, este aceea că în construcţia unei teorii a cunoaşterii
ştiinţiice virtuţile clariicatoare ale nalizei logice şi cerinţele adecvă.ii la acele
a
realităţi ale vieţii ştiinţiice pe care le dezvăluie cercetările istorice nu stau una
în calea nlteia, ci vor putea i tot mai bine armonizate. Evaluarea critică a unor
asemenea supoziţii şi a5teptări este întreprinsă prin identiicarea şi localizarea unor
tensiuni mai puţin aparente între reconstrucţiile formale şi teoriile istorice ale
cunoaşterii ştiinţiice. În particular, o examinare atentă a reconstrucţiei structu
raliste a teoriei ştiinţiice pare să indice că o mai mare precizie în descrierea struc
turilor de bază ale cunoaşterii ştiinţiice a fost obţinută aici cu preţul sacriicării
parţiale re lismului descrierii pc care o dă reconstrucţia situaţiilor istorice reale.
a a
Se poate spune că ceea ce reconstruieşte ilosoful ormalist al ştiinţei nu este reali
tatea vieţii ştiinţiice, aşa cum o percep cei care practică cercetarea şi cum încearcă
să o reconstituie istoricii ştiinţei, ci, mai degrabă, o reprez�ntare deja retuşată
a acestei realităţi, în raport cu nevoile reconstrucţiei logice. Confruntat cu con
lictul latent între cerinţele preciziei reconstrucţiei şi cele ale adecvării acesteia
la obiectul ei, ilosoful de orientare formalistă va acorda în mod spontan întîie
tate cerinţelor de primul tip. Dimpotrivă, filosoia ştiinţei orientată istoric va
accepta că exigenţele de clariicare conceptuală şi precizie formală nu vor putea
i impinse prea departe pentru a nu intra în contradicţie cu cerinţa redării teoretice
cit mai idele a acelor aspecte complexe ale realităţii ştiinţiice, pe care cercetarea
empirică a ştiinţei le relevă drept semniicative şi importante.
Teoria cunoaşterii ştiinţiice are o raţiune de existenţă numai în măsura în
care pot i puse în evidenţă anumite particularităţi ce disting relativ clar cunoaşterea
şt!inţiică de alte specii de cunoaştere. Orice om ca1e practică cercetarea sau se
interesează de ştiinţă are unele reprezentări cu privire la trăsăturile distinctive ale
cunoaşterii ştiinţifice. Aceste reprezentări comtituie punctul de plecare şi de spri
jin al unor consideraţii mai sistematice privitoare la delimitarea cunoaşterii şli
inţiice. Tema a fost >Î este abordată din unghiuri de vedere diferite. Identificarea
.ce�.tora va ajuta să ne orientăm într-o mare varietate de consideraţii formulate
ne
asupra acestei teme de ilosoi, oameni de ştiinţă şi istorici ai ştiinţei. În literatura
curentă de ilosoie a ştiinţei, nucleul acestei problematici l-au reprezentat încer
cările de a formula un criteriu universal de delimitare a teoriilor ştiinţiice. Autorii
care au promovat aceste preocupări sperau nu numai să adllcă în acest fel o contri
buţie la o mai bună înţelegere a naturii cunoaşterii ştiinţiice, dar şi să ofere un
instrument util şi eicace p�ntru controlul pretenţiilor unor construcţii teoretice
din cde mai diferite de a reprezenti o cunoaştere cu valoare obiectivă, pretenţii
Ce S-al Înmulţit În mod iresc p� m11Ura creşterii prestigiului intelectual al ştiinţei.
E::.ninaiel critică cîtorra din cek mai cunoscute propun?ri, formulate în ulti-
�.
11
