Ion Pantazi am trecut prin iad

620 Pages·2014·2.19 MB·Romanian

Ion Pantazi

am trecut prin iad
Editura CONSTANT Sibiu
Închin această carte sutelor de mii de morţi - din război şi
închisori în lupta împotriva Comunismului.
Mulţumesc soţiei mele Ioana, Virginiei Şerbănescu şi
tuturor acelora care m-au ajutat să editez această carte.
CUVÂNT ÎNAINTE
Am scris această carte considerând că este de datoria mea
de a face cunoscute românilor de pretutindeni: figurile
proeminente din război şi din închisori ale unor oameni care
nu pot fi daţi uitării datorită atitudinilor pozitive sau negative
prin care s-au remarcat.
Cartea mai urmăreşte aducerea la cunoştinţă a unor fapte şi
discuţii ale acelora care, la un moment dat, au avut
răspunderea conducerii statului român.
Dialogurile, am căutat să le reconstitui din memorie, cu cât
mai mare fidelitate posibilă, şi dacă unele nuanţe s-au pierdut,
de vină nu sunt eu, ci trecerea anilor, care ştergând
amănuntele, a scos în evidenţă numai esenţialul.
Am socotit mai important să expun ceea ce gândeam într-un
anumit timp, într-o anumită împrejurare, decât greutăţile şi
suferinţele întâmpinate de mine sau de alţii.
De aceea am trecut peste anchetele grele, bătăi, izolări şi
greve, în aceste împrejurări creierul nemaiputând funcţiona
normal. Represiunile de orice natură trec, se pierd, dar
impresiile, felul de a gândi rămân, căci aşa a lăsat Dumnezeu
ca omul să dispară dar sufletul lui să supravieţuiască.
Forma de expunere aleasă nu corespunde nici unui stil
literar propriu-zis.
Dialogurile trebuiesc interpretate ca o formă utilizată de
mine pentru a reliefa cu claritate esenţialul, precum şi
concluziile unor discuţii revelatoare.
Lăsând la o parte scăderile iminente ale unui om care nu
are pretenţia de a se numi scriitor, cartea pe care am scris-o
tinde a aduce o mică contribuţie la elucidarea încâlcitei şi
controversatei noastre istorii din ultimii 40 de ani şi a scoate în
relief nume ce nu trebuiesc uitate.
Volumul I cuprinde: amintirile mele din copilărie legate de
evenimente politice, de oameni politici, discuţii încă
necunoscute ale acestora, care elucidează într-o oarecare
măsură atitudinea lor în faţa unor evenimente pe care le-au
creeat sau în faţa cărora au fost puşi. În sfârşit, amintiri din
război, precum şi felul meu de a gândi şi al altora în completa
izolare a anilor îndelungaţi de detenţie.
Un capitol special este rezervat evadării de la Cavnic,
întrucât ea reprezintă cea mai mare evadare a unor deţinuţi
politici dintr-o închisoare comunistă, succesul ei simbolizând
nesupunerea şi rezistenţa acestora faţă de represiunile
autorităţilor comuniste.
Iar dacă această evadare a constituit sub acest aspect un
succes, procesul evadării a constituit un adevărat triumf prin
adevărurile nimicitoare, pe care instanţa şi autorităţile
comuniste au fost nevoite să le asculte. Umilirea ce ne-a fost
pregătită cu migală, s-a transformat în cel mai viguros
rechizitoriu împotriva barbariei comuniste!
Mulţumesc cititorilor mei pentru atenţia acordată acestor
amintiri.
Autorul
UN ADEVĂR ÎN PLUS
Acest cuvânt înainte nu e, de fapt, decât o pură şi simplă
recunoaştere. Cartea de Memorii pe care a scris-o Ion Pantazi
este, până acum, cea mai completă şi mai obiectivă cronică a
anilor de tragedie pe care România i-a trăit din 1940 şi până la
plecarea din ţară a autorului. Aproape trei decenii de
frământări, de speranţe şi deziluzii, de moarte şi transfigurare.
Autorul nu a aparţinut nici unui partid politic, a fost militar,
fiul unuia din generalii cei mai viteji şi mai înţelepţi ai
Mareşalului Antonescu, mort, ca şi acesta, în numele valorilor
pe care fusese învăţat să le stimeze. Ne aflăm în faţa unui
document fără precedent, lăsat moştenire puterii de judecată a
celor care vor contempla istoria României din cine ştie ce
îndepărtat prag de timp, odată sfârşită epoca de dezastre în
care ne-a silit să ne vârâm cel de al doilea Război Mondial şi
din care n-am ieşit încă. Documentul este covârşitor, ca
informaţie, ca înţelegere a unei situaţii-limită, ca obiectivitate,
în măsura în care mai putem fi obiectivi, într-o epocă în care
vechiul principiu al obiectivităţii deterministe a fost scos din joc
de însăşi progresele ştiinţei contemporane. Lumea nu e decât o
proiecţiune dinăuntru în afară, subiectivismul nostru natural,
ca să zic aşa, se întinde de la moleculele din care suntem făcuţi
până la galaxiile cele mai îndepărtate cărora le propunem
nume omeneşti, aşa încât, pe tărâm istoric mai ales, ne va fi
greu să dăm socoteală de nişte fapte şi de nişte oameni cu care
am avut relaţii care n-au putut fi decât personale, adică
subiective, strâns legate de subiect.
Totuşi, în această carte bate o inimă care nu e numai
personală. Este inima cea mare a Ţării, al cărui tic-tac de
spaimă reuşeşte să îmbibe de spasme tragice paginile acestui
scriitor născut pe pământul românesc odată cu cronicarii,
demn urmaş al unei experienţe şi al unei atitudini,
contemporan fără timp ai eternei experienţe româneşti în faţa
Istoriei. N-a putut fi altfel, este concluzia fiecăruia dintre noi,
acum o mie de ani sau acum douăzeci. Totuşi, în faţa acestei
constatări, tot atât de valabilă cât şi o filosofie a Istoriei, putem
trage uneori sabia altei concluzii: în 1944 ar fi putut fi altfel,
dacă, aşa cum scrie cronicarul de azi, oamenii ar fi ştiut să se
aşeze pe deasupra vremurilor iar capetele să nu se aplece chiar
atât de jos, cu riscul chiar de a cădea. Ele ar fi căzut, dar nu şi
ţara. Creştini fiind, putem ierta, însă cine ne va putea
împiedeca să uităm?
Vreau să mă abţin – cu greutate – de la orice fel de elogii.
Cetitorul le va formula singur la sfârşitul lecturii, când, oftând
de inimă grea, îşi va pune alte întrebări „va cugeta din nou
asupra celor întâmplate, însă curățit la suflet, îmbogățit în date
și evenimente, în cunoaștere, de tot ce Ion Pantazi povesteşte în
aceste teribile și bine venite pagini. Ceea ce aş vrea să pun în
evidenţă în acest cuvânt înainte sunt numai câteva constatări,
asupra unor întâmplări şi asupra unor oameni, care se
desprind din lectură, aproape că de la sine, însă pe care aş
vrea să le notez mai departe, cu scopul de a scoate şi mai bine
la suprafaţă darurile acestei cărţi:
— Personalitatea care a dominat epoca războiului dintre
1941 și 1944 iar apoi, prin eroismul lui, până la propria lui
moarte „a fost Mareşalul Ion Antonescu, pe care eu l-am
cunoscut la Roma, în toamna anului 1940, scurt timp după
căderea regelui Carol al II-lea și după înscăunarea la putere a
Mareşalului și a Gărzii de Fier. Eu fusesem scos din postul de
ataşat de presă şi înlocuit de câţiva membri ai Mişcării
Legionare, însă, având în vedere că întreţineam relaţii cu
directorii de ziare şi cu redactorii de politică externă cei mai cu
greutate de la Roma, fusesem chemat de ministrul României pe
lângă Quirinal, Vojen, ca să prezint Mareşalului lumea
gazetărească. În faţa acestora, noul” conducător” al României
şi-a expus punctul de vedere, determinat de evenimentul cel
mai dureros pentru noi şi la care Italia luase parte directă:
cedarea unei părţi din Ardeal. Discursul lui Antonescu, într-o
franceză foarte corectă, a fost impecabil, plin de demnitate, de
nobleţe, de tărie. Era în mod vizibil un mare patriot, un om de
curaj, un militar pe care evenimentele îl aduseseră la putere,
însă care nu pretindea altceva decât salvarea propriei lui patrii.
Italienii au fost atât de impresionaţi, încât nimeni n-a avut
curaj, la sfârşit, să aducă vreo obiecţiune, să critice în vreun fel
acea expunere destul de critică la adresa lor, însă întemeiată
numai pe fapte adevărate şi corecte, dincolo de orice fel de
demagogie sau de orgoliu personal. Eu am fost cutremurat de
acele cuvinte, şi adânc impresionat de omul pe care-l aveam
dinainte şi care întrupa, într-un mod atât de demn, ideea pe
care mi-o făcusem întotdeuna despre cei care fuseseră
însărcinaţi de destin să ne conducă Ţara către mai bine. Aveam
impresia, ascultându-l, că lucrurile se vor îndrepta într-un
viitor mai mult sau mai puţin apropiat şi că un astfel de
diriguitor trebuia, în mod logic, să se fi înconjurat de oameni la
fel. Într-o oarecare măsură acest lucru avea să fie adevărat, cu
excepţiile pe care Ion Pantazi vi le va povesti mai departe. În
faţa morţii, ca şi în faţa vieţii, Ion Antonescu a ştiut să se
poarte fără cusur. Dacă am pune talgerul unei balanţe pe cei
ce au păcătuit față de Ţară, în timpul războiului şi mai ales
după aceea, iar în cealaltă pe Ion Antonescu, aceasta s-ar
înclina sub greutatea Conducătorului. Onoarea lui a fost mai
grea de fapte şi gesturi decât lipsa de onoare a celor care au
făcut din sfârşitul războiului un adevărat act de desonoare.
— Felul în care autorul împarte istoria Legiunii în două: una
care se întinde peste anii dinainte de război, cât şi peste cei de
după şi alta care cuprinde anii războiului în sine, mi se pare
cel just. — Legiunea nu a fost o prezenţă politică întâmplătoare
sau imitatoare, așa cum o vor unii. Este inutil să ascundem
sau să dispreţuim ceva care face parte din noi înşine. Oamenii
lui Codreanu au întruchipat o filosofie românească, au încercat
o reformă în profunzime şi au plătit cu viaţa încercarea lor.
Tragedia şi martiriul nu pot fi şterse de nimeni de pe faţa
Istoriei neamului nostru. Duşmani sau prieteni ai Legiunii, nu
ne putem permite luxul de a o elimina sau de a-i micşora nici
meritele, nici defectele, nici sacrificiile, nici excesele, așezate
toate într-un timp de cronici, în faţa însăşi a injustiţiei, a
sângelui, a suferinţei în închisori, a conceptului de martir
(martor însângerat) din care a fost scrisă trecerea prin timp a
acestui fragment românesc fără de care o înţelegere a
României, din secolul al XX-lea nu va fi niciodată posibilă,
indiferent, repet, de atitudinea pe care o vom avea în faţa lui.
Cred că Ion Pantazi a ştiut, poate că pentru prima dată, să
pună în evidenţă această aventură sine qua non.
— Comportarea românilor în închisori, ca şi comportarea lor
pe front, fac parte din meritele cele mai înalte ale acestei cărţi.
Cum s-au purtat ţăranii, preoţii ortodocşi ca şi cei uniţi,
intelectualii sau politicienii, burghezii sau lucrătorii. Poate că
constatări, adesea teribile niciodată injuste sau pătimaşe, să
fie bine venite pentru unii, prost venite pentru alţii. Peste ele
cred că nu se va mai putea trece. Multe prejudecăţi şi nu mai
puține grăbite concluzii vor cădea de la sine în măsura în care
aceste pagini vor reuşi să influenţeze asupra viitoarelor cărţi
despre istoria poporului român din anii lui cei mai imposibili.
— Cuvintele despre răspunderea intelectualilor mi se par
severe, însă, din păcate, de un realism peste care, nici de astă
dată, nu se va mai putea trece. Dacă ţăranii, ca şi preoţii uniţi
şi catolici, au făcut onoare cinului lor tradiţional – înscrierea în
tradiţie devine astfel de o importanţă sguduitoare şi, în acelaşi
timp, fundatoare de viitorime – nu tot aşa se poate spune
despre intelectuali, care, după părerile pe care Ion Pantazi le
exprimă fără teamă de a fi pecetluit drept un antiintelectual,
apar drept vinovaţii principali ai stărilor de lucruri, care s-au
produs după invazia comunistă. După cum este evident că
Ţara n-ar fi căzut sub condiţiile unui armistiţiu dincolo de lege,
care a produs o situaţie de fără de lege, dacă politicienii din
1944 ar fi ajutat pe Ion Antonescu să ducă lucrurile la capăt
aşa cum era firesc şi demn să se întâmple, şi așa cum şi Maniu
le văzuse şi le aprobase, tot astfel lucrurile de după tragedie s-
ar fi desfăşurat pe alte nivele dacă intelectualii n-ar fi trădat în
masă încă de la început. E greu de formulat acuzări, din
depărtarea de timp în care ne aflăm, din depărtarea în spaţiu
în care ne agităm după căderea în cursa din August 1944, însă
şi de astă dată cred că paginile pe care autorul le dedică, cu
justă cruzime, atitudinii intelectualilor, mi se par neexagerate,
tot atât de grăitoare și de explicative a unei situaţii, ca și
celelalte. Este, evident, demn de a fi discutat aici conceptul de
intelectual. Intelectual este cel ce atinge un anumit grad de
înţelegere (dela intelligere).
Câţi aşa zişi intelectuali, scriitori, profesori, avocaţi, etc., au
atins acest nivel, au avut ceva de a face cu înţelegerea
adevărată? Cred că majoritatea celor care, prin închisori şi în
afară de ele, au fost turnători şi unelte în mâna asupririi, nu
aveau mai deloc de a face cu verbul latinesc din care se trage
una din noţiunile cele mai abuzive ale timpului de
dezinformație în care trăim.
Nu-mi mai rămâne nimic de spus, decât sa îndemn lectorul
nerăbdător să pătrundă în această „selva oscura” care este
infernul anilor pomeniţi mai sus, şi care devin luminoşi sub