studii literare

253 Pages·2015·13.22 MB·Romanian

U N I V E R S I T A T EA „ R E G E LE F E R D I N A ND I"
CLUJ—SIBIU
SEMINARUL DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE
STUDII LITERARE
VOLUMUL II
D I RECTOR
D. POPOVICI
19 4 3
TIPOGRAFIA „CARTEA ROMÂNEASCĂ DIN CLUJ"
S I B IU
J. -^r JL M- <J
U N I V E R S I T A T EA „ R E G E LE F E R D I N A ND I'
CLUJ—SIBIU
SEMINARUL DE ISTORIA LITERATURII ROMÂNE MODERNE
STUDII LITERARE
VOLUMUL II
DIRECTOR
D. POPOVICI
19 4 3
TIPOGRAFIA „CARTEA ROMÂNEASCA DIN CLUJ"
S I B IU
C U P R I N S UL
Pag
STUDII
D POPOVICI : Primele manifestări de teorie literară în cultura
română 1
N LASCI): Vasile Aron şLOvidiu 26
I BREAZU : Temeiurile populare ale literaturii române din Tran­
silvania • . . . . 67.—-
1. HORIA RÀDULESCU : Repertoriul teatrului francez la Bucureşti
în prima jumătate a secolului al XlX-lea 91
NOTE ŞI DOCUMENTE
D. M. PiPPiDii In jurul clasicismului 155
I. HORIA RÀDULESCU : Modelul francez al comediei Cinovnicul
şi modista de V. Alecsandri 163
. D POPOVICI : Buchetiera lui Alecsandri şi Buchetiera lui Paul
de Kock şi Valory 172
D. POPOVICI I La double échelle a lui Planai d si Scara mâţei
a lui Alecsandri 179
D. POPOVICI: Un precursor al Academiei Romàne 187
D POPOVICI: Din începuturile literare ale lui Duiliu Zamfirescu 191
D. POPOVICI: Gr. Pleşoianu şi La Harpe 193
I BREAZU I Timoteiu Cipariu şi Italia 201
I BREAZU: Contribuţii la biografia lui Ion Codru-Drăguş^a^riu. . 216
P. GRIMM : Cele dintâi traducerFenglezeşti din literatura româ­
nească ' 223
V. PESCARU: Un prospect al dicţionarului Iui Vaillant . . .. 235
RECENSII
P. Trahard, Le mystère poétique (H. Jacquier) 2S9
AL Procopovici, Limpeziri (Grecism, Fanariotism, Slavonism,
Românism, întâietăţi regionale); — Eminescu şi Bucovina ;
I. Haseganu, Eminescu economist (D. Popovici) . .
Lieu Pop, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu (V. Pescarul 248
PRIMELE MANIFESTĂRI DE TEORIE LITERARĂ
IN CULTURA ROMÂNĂ.
Dacă este adevărat că orice neam începe a-şi cunoaşte pro­
pria fiinţă mai întâi prin poezie, tot atât de adevărată este şi
afirmaţia ca~reilexiunile în legătură cu literatura nu urmează
decât la o distanţă oarecare manifestaţiile literare. In felul acesta
se impune să ne explicăm şi faptul că'interesul pentru proble­
mele literare nu apare în cultura română decât la o dată relativ
târzie şi că vreme îndelungată el se limitează la o teorie rudi­
mentară a prosodiei şi versificaţiei, văzute şi una şi alta prin
canonul antic, care tiranizează spiritele celor mai mulţi scriitori
români până în pragul secolului al XIX-lea» Preocupaţi în pri­
mul rând de vers, marii scriitori ai secolului al XVII-lea şi
grămăticii, mai mult sau mai puţin modeşti, ai secolului al XVIII-
lea, îşi puneau o problemă a cărei soluţie, nu ar fi fost cu pu­
tinţă decât în urma unui studiu adâncit al limbii. Nerespectarea
acestei condiţiuni primordiale estete natură să ducă, acum ca
şi atunci, la rezultate deopotrivă de greşite, oricât de mare şi de
ostentativă ar fi erudiţia pe care cercetătorul ar aduna-o sub con­
cluziile sale.
Aria limitată pe care o explorează primele cercetări de a-
ceastă natură în cultura română este o consecinţă a faptului că
literatura însăşi nu prezintă, timp îndelungat, decât aspecte pu­
ţin variate. Pentru ca preocupările literare de ordin teoretic să
devină permanente şi să se ridice într'o atmosferă subtilă, era
nevoie de o primenire a mentalităţilor, ceea ce nu se putea rea­
liza decât printr'un contact susţinut_şLdirect cu literaturile occi­
dentale. Când faptul acesta se va petrece în toată plinătatea lui,
literatura română va înregistra două lucrări semnificative: co-
mentariul Ţiganiadei lui Budai-Deleanu şi Rimario Moldavo al
Tui Gheorghe Asachi.
Punctele de plecare sânt însă deosebit de modeste. Măsura
şi rima sânt elementele care preocupă pe Mitropolitul Dosofteiu
în incidentala lui mărturie din Cuvânt-ul către cititor care pre­
cede Psaltirea din 16731). El arată acolo că traducerea este fă­
cută „pre stihuri, cu număr tocma în slovenit în coa-
dele stihurilor pre ó glasnică într'un chip tocmite", ceea te, în
limbajul actual, însemnează că versurile au acelaşi număr de
silabe şi se sfârşesc în aceeaşi vocală. Iflfel
Indicaţii mai amănunţite găsim la contimporanul Jui Dosof­
teiu, Miron Costin, autor al unor versuri adeseori citate. Croni­
carul, care ucenicise pe vremuri pe tratatele de retorica ale şcoa-
lelor iezuite din Polonia'2) şi a cărui „muză sarmată":i) versifica
mai uşor în limba poloneză, a ajuns să mediteze şi asupra ver­
sului românesc. — Versul este cunoscut pretutindeni, afirma el
în Predoslovie către cetitor la poema Viaţa lumii: „In toate ţă­
rile, iubite cetitorule, se află acest feliu de scrisoare, care eli-
neşte ritmos se chiama, iară sloveneşte; stihoslovie. Şi cu acest
chip de scrisoare au scris mulţi lucrurile şi laudele împăraţilor,
a crailor, a domnilor şi începăturile ţărilor şi a împărăţiilor. Aşa
au scris vestitul istoric Omir, războaiele Troadei cu Ahileus; aşa
Virghilie începătura împărăţiei Ramului, şi alţi dascăli făr de
număr", La fel au procedat şi unii scriitori bisericeşti, cu ale că­
ror versuri biserica s'a împodobit „ca cu neşte pietre scumpe şi
flori nevestejite". El însuşi a scris în felul acesta mânat de do-
') Psaltirea in versuri întocmită de Dosofteiu..., Bucureşti, ed. Aca­
demiei Române, 1887, p. 9.
a) T. Holban, Un tratat de retorică scris de Miron Costin, în Revista
Istorică, XXI (1935), p. 213—216. Nu este propriu zis vorba de un tratat
de retorică scris de Miron Costin, ci de manuscrisul unui astfel de tratat,
în cuprinsul căruia cronicarul român transcrie textul cuvântării cu care el
a salutat pe Domnitorul Moldovei Antonie Roset. Cuvântarea se remarcă
într'adevăr prin utilizarea sigură a artificiilor retoricii clasice şi ea pune
în lumină în acelaşi timp bogata cultură clasică a cronicarului.
:i) Calificativul în dedicaţia Istoriei în versuri polone adresată regelui
loan Sobieski, în ediţia P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1929, p. 85 (Academia
Româna, Mem. Secf- 1st., S. III, T. X. Mem. 7).
rinţa de a arăta „că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de
scrisoare, ce se chiama stihuri".
~ys\ Predoslovia este urmată de un scurt tratat de versificaţie,
în "care scriitorul dă îndrumările tehnice necesare: înţelesul sti­
hurilor: cum trebueşte să se citească.^Versul nu este „scrisoare
deslegată", ci ,,legată de silave, cu număr"., La rândul ei.f,_si^
laba este „împreunarea a două slove, cum iaste: ba, va, ga, da".
Stihurile sale erau de 13 silabe, dar Miron Costin ştie că pot fi
versuri de 9 şi de 7 silabe. El ştie de asemenea că în alte limbi,
în latineşte şi elineşte în primul rând, versurile se fac „într'alte
chipuri", ceea ce însemnează că principiul pe care ele se înte-
meiau era altul ă«câit^numărul sifabelor. Miron Costin are de ase­
menea cunoştinţă de^rjmăj el o crede necesară versului modern
şi, fără să întrebuinţeze terminul, încearcă s'o definească şi o
exemplifică: „are şi altă datorie stihul; cuvintele ceale la sfâr­
şitul stihului a două stihuri să se întocmească într'un chip, pe o
ò slovă să se sfârşească cum iaste: aţa-viaţa, Ir unte-munte,
spume-lume".^El recomandă în continuare1 să se respecte even­
tualele eliziuni: „unde vor fi cuvintele ce trebuesc să le scurtezi,
de vei tragăna, îţi va părea că nu-i stihul bun; ce trebueşte, unde
va fi de trăgănat să trăgănezi, unde scurtat, să scurtezi". Eliziu­
nea o recomandă, fără nicio rezervă, atunci când se întâlnesc
trei yocahy deci nu nice-o avuţie ci nice-avuţie; în cazul când
t
un î este precedat de o altă vocală, aceasta dispare, dacă versul
cere eliziune: mări împăraţi devine prin urmare mar împăraţi.
întrucât rima constitue unul dintre farmecele versului, „dul­
ceaţa" acestuia nu se poate gusta decât dacă se citesc mai multe
versuri în continuare. —^.In cele din urmă, depăşind preocupă-
\rile de versificaţie, scriitorul notează că esenţialul este „să în-
ţţelegi ce cifreşti^^Leoarece „a ceti şi a nu înţeleage iaste a vân-
jtura vântul şi a fierbe apa".
Părerile lui Miron Costin se impun să fie semnalate nu nu­
mai pentru interesul lor cronologic, ci şi pentru faptul că ele ne
arată pe marele cronicar luptând să-şi exprime ideile cu o limbă
lipsită de terminii tehnici necesari. "Crearea limbaj"!'" ^hni^ o ra
^unadinitre randììfiTé~prmie -pentru constituirea teoriei literare şi
vreme îndelungată limba română avea să ezite între aplicarea
unor forme existente noilor noţiuni si împrumutul de termini neo-
fi .
logici. Sub acest raport, Miron Costin, care în general nu a're
fobia neologismului, ne apare totuşi în căutarea unor echivalenţe
arbiträre: pentru el, Homer este ,,vestitul istoric", iar poeţii sânt,
în linii mari, „dascăli". Şi spre a se completa, în Carte pentru
descălecatul de'ntâiu Homer devine „Omer filosoful"1).
Cel care ar fi putut face pasul hotărîtor în direcţia aceasta
este Dimitrie Cantemir. Opera acestuia, mult mai complexă de­
cât aceea a predecesorilor şi contimporanilor săi, este şi sub ra­
port artistic un subiect »de meditare pentru cercetătorul viitor al
marelui scriitor. Cantemir este, incontestabil, una dintre c.e\e.ma\
miţenuce_cj}njsţunţ^ întreagajiţe^a^m^^omână. Vor­
bind despre el, profesorul său Ieremia Cacavela spunea, în scri­
soarea cu care însoţea textul Divanului înţeleptului cu lumea,
lucrare tipărită la Iaşi în 1698: „O întru tot împărăteasă reto­
rică! cu câte daruri, cu câte slave în puţină vreme, jpre iubitorii
tăi îmbogăţeşti"! Scrierea care stârnea admiraţia profesorului se,
caracteriza prin „a voroavei înfrumseţare, pre cât a moldove­
nescului neam limbă a cuprinde^oate, cu retoricesc meşterşug
împodobită", calităţi care, alături de altele, aveau să facă din
autor unul din marii „viteji" ai înţelepciunii2).
Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea era în primul
rând o încercare de a da în româneşte o operă de morală alcă­
tuită după canoanele clasice ale compoziţiei. Din aceeaşi intenţie
literară a luat naştere şi Istoria Ieroglifică, scriere care datează
x) M. Kogălniceanu, Cronicele României, Bucureşti, 1874, vol. I, p. 4.
— Textul Predosloviei în Miron Costin, Opere complete, Tem. II, Bucureşti,
ed. Academiei Române, 1888, p. 499—500. Aspura lui Miron Costin ca teo­
retician al versului românesc, vezi introducerea lui V. A. Ure-
chiă la poema Viaţa lumii, ed. citată, Tom. II, p. 487 sqq.; N. I. Aposto-
lescu, Vancienne versification roumaine, Paris, Champion, 1909, p. 33—36;
N. Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, Vol. II, Bucureşti, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, 1942, p. 170. — In ceea ce priveşte in­
fluenţa polonă în arta versificaţiei la Dosofteiu, v. I. Bianu, introducerea
la ed. cit. din Psaltire, p. XXVIII, care exploatează o indicaţiune a lui V.
A. Urechiă; aceleaşi idei le aplică N. Apostolescu lui Miron Costin, op.
cit, p. 36, 39—40.
2) Operele Principelui Demetriu Cantemiru. Tipărite de Societatea
Academică Română, Tom. V, Bucureşti, 1878, p. 45—46.
din 1704. In cuvântul adresat cititorului, Dimitrie Cantemir măr­
turiseşte că, în afară de alte motive mai puţin importante care
l-au determinat să recurgă la o anumită formă literară, ,,cea mai
deadins pricină este nu atâta cursul istoriei în minte mi-au
fosT71>r^riirt--s|M:e—clepTirîde^^ străduit1).
Desfăşurându-şi activitatea după anumite cerinţe literare,
Cantemir nu se impune cu toate acestea studiului nostru decât
înlttr'o mică măsură, (in adevăr, opera lui, scrisă îri cea mai mare
/parte în latineşte, nu pune în discuţie în mod special probleme
de teoria literaturi^/ împrăştiate însă în scrierile sale în limba
română, în primul rând în Istoria Ieroglifică, note izolate ne arată
că scriitorul, stăpân pe idei, mânueşte un limbaj tehnic precis,
în măsură să constitue punctul de plecare al terminologiei lite­
rare române. Mai mult ^lecăT'ă'e^oetîcă" însă,™eî este .preocupat
ele loffica~şT de retorică. In piese desarticulate şi transpus în ro­
mâneşte, opera amintită aduce aproape tot materialul logicii
sale latineşti şi face o aplicare a aceleia: întreaga luptă din Is-
lioria Ieroglifică este dusă spre a dovedi falsitatea silogismului
'în Barbara al corbului.
ţ Pentru exprimarea ideilor ce-1 preocupau, autorul îşi dă
seama că trebue să recurgă Ia împrumuturi de natură lexicala.
Mărturia pe care el o face cu acest prilej constitue un moment
_ important în istoria preocupărilor neologistice în cultura română:
,,în une hotare loghiceşti şi filosofeşti a'limbi streine, elineşti zic
şi latineşti cuvinte şi numere, ici şi colea, după asupreala vo-
roavii, aruncate vei afla, carile înţelegerii din cursul nostru nu
puţină întunecare pot să aducă"2). Cuvintele cele noi a căutat
să le explice într'n srnrri nnnmitfr. ..Scara" lui Cantemir consti­
tue ^rinruL^gfcs^r^jdeneokDgjsme^în îimba română şi ea ne inte­
resează în măsura în careTse aplică literaturii. Glosarul acesta
*) Istoria Ieroglifică in douăsprezece părţi împărţită, aşijderea cu
760 de sentenfii frumos împodobită, ed. cit., Tom. VI, Bucureşti, 1883, p. 4.
Preocupările sale pentru literatură şi retorică le aminteşte Dimitrie Can­
temir şi în scrisoarea adresată lui Ieremia Cacavela în fruntea scrierii
Sacro-Sanctae Scientiae indepingibile Imago, în traducerea lui N. Locus-
teanu: Metafizica, Bucureşti, ed. „Ancora", s. d. p. 17, 19.
(
2) 1st. Ierogl., p. 4.
nu este deosebit de bogat şidefiniţiile, juste în liniilor lor mari,
nu izbutesc totjiejiuna_£iL-€ap4eze_^senţialul^ noţiunii1).
Vom semnala în primul rând preocupările lui Cantemirioen^
Cţru^gtorlca^, ,,Ritorul", definit prin: ,,celale ştie a vorovi bine,
bun de gură", şi tropii, — „chipuri, mijloace, Iesniri, împodobiri
ritoriceşti", -— îl preocupă în mod statornic. Uneori aceşti tropi
sânt „ipervoliceşti", ceea ce însemnează: „laude peste putinţa
firii, când zicem frumos ca soarele, mânios ca focul, înger pă­
mântean". Plecând de aici, el putea intercala în povestirea sa o
sentinţă în care se spunea că lăcomia n'a ascultat niciodată „în
ritorică tropul îndestulirii"2), iar în altă parte putea vorbi de
„palinodia ritoricească" şi de ,patologia ,poeticească":!), — de
repetiţia retorică şi de inversiunea poetică —, şi putea aminti di­
băcia unui personaj în stare să mute „meşterşugul retoricăi în
poetică"4). — Toate acestea sânt date fugare, dar ele ne arată
că scriitorul, autor al unui tratat de muzică orientală, ar fi fost
(tot atât de indicat să scrie şi un tratat de retorică. Mai mult
însă decât incidentalele incursiuni în domeniul teoretic, adânca
pătrundere a problemelor disciplinei o trădează opera lui: deşi
conştient de ijlefectele perioadelor desvoltate, care pot aduce
„sminteală" cuvântului oratorului şi „învăluială" minţii ascultă­
torului5), Cantemir este totuşi unul dintre marii_maeştri ai ma­
rilor perioade, ale căror cadenţe el le desfăşoară după modelul
luî~Cicer57 „canonul" retoricii şi pildă neasemănată a frumoasei
vorbiri0).
Strâns legate de pj^ocupjyŢUe_r^torice^sânj^eJ^i^o^tice.,Glo­
sarul amintit şi textul Istoriei leroglifice înregistrează şi unii ter­
mini cu aplicaţie în literatură şi muzică în acelaşi timp, dar pe
care scriitorul îi rezervă în mod special celei din urmă arte. In
această ordine amintim mai întâi armonia, definită: „cântare
dulce, după meşterşug tocmită", şi simfonia, prin care scriitorul
1) 1st. Ierogl., pp. 7—24
-) Id., p. 45.
:ì) Id., p. 42.
') Id., p. 277.
r>) Id., p. 128.
°) Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, ed. cit., Tom. VIII,
Bucureşti, 1901, p. 5.
înţelege „tot un glas, tocmirea la cuvânt, la glas". Aceluiaşi do­
meniu îi aparţin şi cântecul şi versul: destinate cântării, poezia
devine cântec, iar versul devine vers1). In afară de vers, versul
cântat, avem stihuP), versul pur şi simplu, creaţiune a stihot-
voriţilor*), a versificatorilor, pentru a căror denumire Cantemir
recurge aşa dar la limba slava_(cTHyoTBophUk[,
Alături de retorică avem po^KA înţeleasă uneori ca dis­
ciplină poetică4), iar alteori cajjpjerjijpoe^ă5). Cantemir vor­
beşte de asemenea de „voroavă. poeticească"6!, a cărei caracteris­
tică ar fi expresia simbolică, şi de „basna poeticească'"), ceea ce
ne arată că, după părerea lui, poezuTnu se întemeiază pe rea­
litate cije ficiiun^. ~
Dintre genurile poetice sânt amintite comedia, tragodia şi
eleghia*). Comedia constă în „figuri, voroave, carile scornesc râ­
sul şi închipuesc istoriile adevărate"; trjjgodia-este „cântec, vers
de jale, hăolitură, bocet", iar eleghia, definită în glosar ca „un
fel de stihuri amestecate", este caracterizată în text9) mai de
aproape: elegiile sânt „căialnice şi traghiceşti". — La toate a-
cestea vom adăoga ceea ce ni se spune despre poetici. — poeţi,
la care el se raportează în nenumărate rânduri în paginile Hro­
nicului. Cele mai adeseori însă numele lor sânt invocate cu sco­
puri străine celor ce ne preocupă. Locul de frunte printre ei îl
ocupă Homer, „domnul poeticilor", pe care Cantemir îl vede
însă mai mult ca istoric alTazboiuìùi troian şi a cărui operă, ju-
1) 1st. Ierogl., pp. 108, 193, 194.
2) Id., pp. 238, 275.
3) Id.. p. 86.
4) Id., p. 64.
5) Id., p .277.
B) Id., p. 404.
7) Id., p. 243: „la viclean parola dumnezeească şi basna poeticească
tot o cinste au", se spune într'una din sentinţe.
s) Teatrul este amintit de asemenea de mai multe ori, dar nu ca preocu­
pare pentru opera literară, ci spre a desena locul destinat reprezentaţiilor dra­
matice. In glosar, definiţia sună în felul următor: „Locul privealii, în mijlo­
cul a toată sala".
9) Op. cit., p. 308.